Apel catre Primari. Urgentati acordarea ajutorul social.

Cu ingrijorare, in ultimele ore, primim tot mai multe apeluri  de  ajutor, cetatenii afirmand lipsa oricaror mijloace de subzistenta, pe fondul restrictiilor impuse, si ale consecintelor asociate situatiei de urgenta in care ne aflam, Dar si, constatand – in situatii punctuale (fara a generaliza) – faptul ca, multi dintre cei care ne apeleaza, au sustinut ca nu au primit nici un sprijin din partea Primariilor de care apartin. In acest context, facem urmatorul apel public, la respectarea Legii 416/2001

DIRECT DE LA SURSA - OMS

DREPTURILE OMULUI NU SUNT SUSPENDATE

Frecvent, pe fondul declarării stării de urgentă si al pandemiei, se vehiculează in spatiul public sintagma "Drepturile Omului sunt suspendate” fapt total nereal, si imposibil (!).

Drepturile (fundamentale) ale Omului, reprezintă o prerogativă inalienabilă a oricarei fiinţe umane, şi cum acestea nu sunt acordate de catre stat, ci statele numai “se angajează să respecte şi sa garanteze” aceste drepturi, evident, nu pot fi nici retrase şi nici suspendate de stare stat.

Ceea ce se poate realiza, este numai o “limitare” (restrăngere) a drepturilor şi libertăţilor, sigur, numai in cazul acelor drepturi in priviinţa carora este posibil; Astfel, sunt drepturi “intangibile” precum, dreptul la viată, sănătate, de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante etc. 

De altfel, in chiar Decretul emis de catre Presedintele Romaniei, se arată in clar ca, pe perioada starii de urgenta, va opera “restrăngerea”  următoarelor drepturi: libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică. In plus, cum era si firesc, se arata ca va fi “restrâns exercițiul” insa “proporțional cu gradul de realizare al criteriilor prevăzute de art. 4 ”.

Restul drepturilor si libertăţilor (necuprinse in enumerarea limitativa) nu sunt restranse, spre exemplu, dreptul la acces la justitie.

Cat priveste notificarea trimisa secretarului general al Consiliului Europei, aceasta nu se justifică, cat timp, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la art. 15 stabileste in termeni clari, cand pot opera derogarile, şi anume “În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţă naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional” ipoteza, neintalnită in situatia de fata, in Romania, şi in egală masură Conventia oricum reglementează situatia unor “restrangeri/limitări” a exercitiului unor drepturi fundamentale (vezi articolul 18 din Conventie).  Astfel, in Romania in prezent, in realitate opereaza “restrangeri/limitări” a exercitiului unor drepturi fundamentale şi nu derogari.

DREPTURILE ANGAJATILOR IN PERIOADA STARII DE URGENTA

  Vezi aici !   Comunicat_SRDO_1.pdf

Chestiunile transate indirect - lucru judecat

Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale

Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, fiind constatat ca legal administrat prin încheierea de cameră preliminară, are aceeași valoare probantă ca și cel administrat cu prilejul cercetării judecătorești. În acest sens sunt și prevederile art. 103 Cpp care stipulează că „probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege și sunt  supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”. Curtea de Apel Cluj.

Efectele deciziilor CCR – simple, interpretative si manipulative

Deciziile Curţii în funcţie de tipologia acestora şi efectele pe care le produc, pot fi: simple, interpretative sau manipulative.

Decizii simple (denumite şi pure şi simple), prin care se constată neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a ordonanţei, ori prin care se constată constituţionalitatea acestora în raport cu criticile de neconstituţionalitate. Cu titlu exemplificativ reţinem decizia nr. 573/2018 prin care s-a constat că, „dispoziţiile art.434 alin.(2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale” şi decizia nr. 537/2018 prin care s-a constat că „legea manualului şcolar este neconstituţională, în ansamblul său.”

Deciziile Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea produc efectele prev. la art. 147 alin.1 din Constituţie (îşi încetează efectele juridice)şi sunt general obligatorii (erga omnes). În acest sens urmează a fi reţinute dezlegările date chiar de Curte, în cuprinsul Deciziei nr.169/1999 unde, s-a statuat că „deciziile de constatare a neconstituţionalităţii pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.” În caz contrar, se arată în cuprinsul aceleiaşi decizii, s-ar ajunge în situaţia în care o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate a fost stabilită, în mod definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie, să se mai aplice încă.

Deciziile  interpretative sau intermediare.

În ceea ce priveşte aceste din urmă decizii Curtea, de regulă, foloseşte expresia „prevederile sunt constituţionale numai în măsura în care…” (a se vedea Dec. nr. 121/1996) sau „admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că prevederile sunt neconstituţionale în măsura în care…” (a se vedea Dec. nr. 818, 819, 820, 821/2008).

În aceste cazuri, fie se arată care este înţelesul constituţional al normei şi pe cale de consecinţă se dispune ca, numai acest înţeles să fie aplicat de instanţa de judecată, fie se arată care este înţelesul neconstituţional şi pe cale de consecinţă se dispune ca, instanţele să nu aplice norma în acest sens, oricare altă interpretare fiind în acord cu legea fundamentală.

Prin aceste hotărâri practic, Curtea evită să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate şi încearcă să stabilească un înţeles al normei în conformitate cu Constituţia.

În ceea ce priveşte efectele, se reţine că aspectele semnalate în cazul deciziilor simple, de constatare a neconstituţionalităţii, sunt valabile mutatis mutandis şi în cazul deciziilor interpretative. Această categorie de decizii prezintă un grad de complexitate al efectelor pe care le produc chiar mai ridicat faţă de deciziile simple, în condiţiile în care textul care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu este eliminat din legislaţie, ci îşi va găsi aplicarea, în continuare însă, în interpretarea stabilită de instanţa constituţională.

Decizii manipulative,  prin care este transformată semnificația  legii, pentru a nu lăsa un vid juridic cu consecințe păgubitoare și  substitutivă care  indică norma care trebuie să o înlocuiască pe cea care a făcut obiectul controlului pentru ca principiul constituțional încălcat să fie respectat (este adecvată reglementarea criticată la exigențele constituționale)[i]

Av. Artin Sarchizian.

Semnificatia sintagmei “In numele legii hotareste”

,,PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

 In  baza art 403, alin 1,alin 3 respinge cererea de revizuire formulata de revizuentul C_______ N______ cu privire  la sentinta  penala nr.  XXXXXXXX a  Judecatoriei Braila ca inadmisibila."

Această sintagmă o regăsim în toate hotărârile judecătorești, însă este interesant a ști ce semnificație are, și comparativ cu alte sisteme, de ce a fost aleasă.

 CCR: Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege.

 Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept și de consolidare a încrederii cetățeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății

Constituția consacră principiul potrivit căruia „Justiția se înfăptuiește în numele legii”, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptății. Realizarea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la lege a situației de fapt și din supunerea judecătorului față de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancționată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești.

În alte state, spre exemplu în Italia, sintagma folosita este “in nome del Popolo italiano” rămânând o discuție interesantă dacă Justiția se înfăptuiește în numele legii sau, în realitate în numele poporului.

Diferenta intre competenta instantelor nationale si CJUE

În această privință, trebuie reamintit că, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 234 CE, întemeiată pe o separare clară a atribuțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere asupra situației de fapt din cauză intră în competența instanței naționale. De asemenea, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 25 februarie 2003, IKA, C‑326/00, Rec., p. I-1703, punctul 27, Hotărârea din 12 aprilie 2005, Keller, C‑145/03, Rec., p. I-2529, punctul 33, și Hotărârea din 22 iunie 2006, Conseil général de la Vienne, C‑419/04, Rec., p. I‑5645, punctul 19).

Dreptul la o cale de atac efectivă

Articolul 47 primul paragraf din cartă drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol.

Negocierea pedepsei.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei - o formă de justiție negociată -  ce permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil.

Cand se poate incheia un acord de recunoastere:

Numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.

Beneficii:

Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpații minori se va ține seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

Ce se va stabili prin acord:

Acordul are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, nu este conditionata de incheierea unei tranzactii ori medieri si in ce priveste latura civila a procesului penal.

Cine participa la incheiere:

Acordul de recunoaștere a vinovăției are doi titulari, expres prevăzuți de legea procesual penală, procurorul și inculpatul, ambii titulari fiind implicați activ și nemijlocit în a încheia înțelegerea asupra modului de soluționare a acțiunii penale exercitate în cauză. Celor doi li se alătură procurorul ierarhic superior, care are însă un rol strict limitat la avizarea limitelor înțelegerii, negocierii.

Procurorul, ca titular al acordului de recunoaștere a vinovăției, este cel care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, fie având inițiativa procedurii de negociere, fie acceptând inițiativa inculpatului și este singurul care poate decide întreruperea negocierii atunci când, deși există consens, nu se cade de acord cu limitele stabilite de procurorul ierarhic.

La rândul său, inculpatul, în calitate de persoană față de care se exercită acțiunea penală, este cotitular la procedură și titular al acordului de recunoaștere a vinovăției, având un drept care se limitează la inițiativa acordului.

Cine are pozitia “dominanta” in negocierea si incheierea acordului

Din textul art. 478 din Codul de procedură penală rezultă că încheierea propriu-zisă a acordului de recunoaștere a vinovăției depinde, exclusiv, de voința procurorului. Pentru că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie valabil numai dacă titularii menționați consimt, inculpatul poate refuza inițiativa procurorului de a încheia un astfel de acord, dreptul său fiind personal, apărătorul având doar dreptul să îl asiste la procedura justiției negociată.

Cine are dreptul de a initia

Inculpatul are dreptul de a iniția un acord de recunoaștere a vinovăției, insa acest drept nu este plenar, ci cunoaște două limitări expres reglementate: pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani sau detenția pe viață și să nu fie minor [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală].

Cum trebuie sa fie facuta recunoasterea

Acordul de recunoaștere a vinovăției, potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, înseamnă recunoașterea săvârșirii faptei, acceptarea încadrării juridice pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și se referă la felul și cuantumul pedepsei, la forma de executare a acesteia, art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală stipulând că obiectul poate viza și renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

Pentru a se încheia acordul, inculpatul trebuie să recunoască fapta fără rezerve și să accepte încadrarea juridică, strâns legată de recunoașterea faptei. Ambele aspecte sunt cuprinse în negocierea soluției acțiunii penale, a felului și întinderii pedepsei, a modalității de executare, prin încadrare juridică înțelegându-se corespondența dintre faptă și totalitatea normelor speciale și generale care determină caracterizarea juridică.

Întrucât procedura în fața instanței nu este contradictorie, inculpatul trebuie să cunoască, încă din faza inițierii procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, dispozițiile legale incidente în aplicarea sancțiunii corespunzătoare situației lui juridice (exemplu: circumstanțele agravante, atenuante, recidivă). Procurorul este cel care propune inculpatului încadrarea juridică și, odată ce încadrarea juridică a fost stabilită prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale sau printr-un asemenea act de schimbare a încadrării juridice, inculpatul nu are dreptul să o negocieze.

Art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care prevede condiția de valabilitate a acordului (declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică), se interpretează în sensul că, până la încheierea procedurii justiției negociată în faza urmăririi penale, inculpatul poate reveni asupra consimțământului.

Noțiunea de „pedeapsă” (art. 479 din Codul de procedură penală) comportă pedeapsa principală și pedeapsa complementară (pedeapsa accesorie aplicându-se doar în anumite condiții), iar forma de executare înseamnă modalitatea în care pedeapsa aplicată de instanță va fi executată [detenție sau suspendare sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91,art. 92 alin. (1), art. 93 alin. (2) și (3) din Codul penal].

În situația în care acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie cu soluția renunțării la aplicarea pedepsei, acesta trebuie să respecte toate condițiile stipulate în art. 80 și art. 82 alin. (2) din Codul penal, iar pentru soluția de amânare a aplicării pedepsei se au în vedere art. 83 și art. 85 alin. (2) din Codul penal.

Dupa incheierea acordului, inculpatul se poate “razgandi”

Inculpatul nu poate reveni asupra recunoașterii efectuate la urmărirea penală, întrucât consimțământul său, materializat în declarația expresă și prin semnătura aplicată pe actul ce conține acordul de recunoaștere a vinovăției, face dovada exprimării propriei voințe.

Valabilitatea consimțământului ar putea fi examinată numai dacă sunt probe certe că s-a obținut prin încălcarea principiului loialității probelor, stipulat în art. 101 din Codul de procedură penală.

Judecata in cazul unui acord, este simplificata.

În procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi și nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai ușoară nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanțiere, instanța având posibilitatea să pronunțe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală.

Ce solutii poate pronunta in caz de admitere a acordului:

Instanța trebuie să se pronunțe efectiv asupra acțiunii penale, soluțiile fiind cele prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, potrivit celor stabilite în acordul încheiat. Singurele posibilități de deliberare într-o manieră diferită față de cele prevăzute în acord sunt legate de aplicarea unei soluții mai ușoare (fel, cuantum, modalitate de executare a pedepsei), ca urmare a propriului examen realizat de instanță asupra temeiniciei celor convenite în acord (nu și la solicitarea inculpatului sau procurorului, pentru că aceștia au negociat anterior), aceasta fiind și limita în care se poate exercita calea de atac [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală].

Cand poate respinge cererea

Soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției [art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] poate fi pronunțată numai dacă este incidență vreuna dintre următoarele situații: nerespectarea condițiilor de fond și de formă (cele de la art. 480-482 din Codul de procedură penală), insuficiența probelor (sub aspectul consistenței acestora pentru stabilirea existenței faptei sau a vinovăției sau al nelegalității administrării unor probe, pe care instanța, deși nu are competența să le excludă, le poate cenzura și hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existența faptei și a vinovăției), incidența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale (deces al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripția), neregularități în desfășurarea urmăririi penale (necompetența organului judiciar în condițiile examenului incidenței dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală ce reglementează nulitățile relative).

Ca atare, instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susținută de probe certe că acel consimțământ s-a obținut prin încălcarea principiului loialității în administrarea probelor, soluția reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală nepresupunând și verificarea condițiilor de menținere ori de retractare a consimțământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanței în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voință al celor doi implicați și la aplicarea pedepsei și individualizarea acesteia.

Astfel, funcția de judecată a instanței este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluțiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală.

Ceilalti participanti se pot opune?

Daca persoana vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu pot impiedica incheierea unui acord de recunoastere, totusi acestea se pot opune, prin prezentarea de argumente si concluzii, ca instanta sa admita un astfel de acord de recunoastere, aceasta, evident in faza de judecata.

In plus, dreptul persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi exercitat şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativa.

Concluzii:

Reglementarea acordului de recunoastere reprezinta un pas inainte spre modernizarea justitiei penale, in care sa nu se mai puna semnul egal, intre penal si inchisoare. Inchisoarea, trebuie rezervata numai acelor fapte savarsite cu violente, in cazul carora este necesara izolarea individului, si eventual in cazul recidivistilor. In rest, justitia penala trebuie sa se bazeze pe recuperarea prejudiciului si pe educarea in spiritul respectarii legii, a celor care au gresit prin alte sanctiuni, poate celei mai indicate pecuniare si, munca in folosul comunitatii.

Cert, cooptarea autorului la stabilirea “tratamentului penal” ce i se va aplica, reprezinta un progres, insa, este regretabil ca ceilalti participanti, pentru moment au o pozitie secundara, cata vreme, fapta vizeaza deopotriva si victima si ceilalti chemati eventual sa raspunda pe latura civila. Apoi, lipseste o conditie care ar fi “decisiva” pentru incheierea unui astfel de acord, anume, recuperarea prejudiciului.

Av. Artin Sarchizian.

Intrebarea cheie in cazul nerespectarii principiului continuitatii completului.

Problema analizata relativ recent de practica judiciara a fot aceea privind schimbarile succesive aparute in componenta completului ce a judecat cauza, in prima instanta. In acest sens, s-a retinut ca, după dispunerea începerii judecății de către judecătorul de cameră preliminară, pe parcursul derulării procedurii au intervenit mai multe modificări în compunerea completului de judecată, astfel cum a menționat apărătorul inculpatului.

Regula de drept: Curtea de Apel Cluj[1] reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene, regula nemijlocirii constituie o garanție importantă a garanției echității în procesul penal și ea este înțeleasă ca fiind acea regulă în temeiul căreia într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor.

Această regulă nu are, însă, un caracter absolut, permițând derogări ori de câte ori împrejurări excepționale, cu caracter administrativ sau procedural, fac imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. Atunci când astfel de împrejurări excepționale există, pentru a păstra echitatea de ansamblu a procedurii este necesar ca judecătorii care formează noul complet să înțeleagă în mod corespunzător probele și argumentele părților. Acest lucru se poate realiza fie prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor (dar aceasta numai în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială), sau, când se contestă credibilitatea martorilor, prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format.

În viziunea Curții, readministrarea tuturor probelor anterior administrate în cauză nu este impusă de art. 6 al Convenției, completul de judecată, în noua sa compunere, urmând a determina dacă există o contestare argumentată a credibilității declarațiilor administrate anterior și aflate la dosarul cauzei, caz în care, pentru a asigura posibilitatea completului de a cunoaște și înțelege probele și argumentele părților, se poate proceda fie la repunerea în discuție a respectivelor argumente, fie la reaudierea inculpatului și a martorilor importanți.

În stabilirea modului optim de a proceda se va avea în vedere atât dacă, la administrarea anterioară a probei, acuzatul a fost asistat de avocat, dacă a avut posibilitatea exercitării depline a dreptului la apărare, prin adresarea de întrebări martorului, confruntarea cu acesta, contestarea credibilității sale etc., cât și dacă acuzatul poate justifica motivat cererea sa de readministrare a probei, de exemplu prin posibile elemente de noutate, pertinente, pe care această reaudiere le-ar putea produce.

Comentariu:

Justitia – dincolo de conceptele filosofice si reprezentariile sofisticate ale conceptului – reprezinta acea activitate, in care, judecatorul aplica legea unui caz concret. Asadar, activitatea de judecata poate fi schematizata astfel: 1) stabilirea situatiei de fapt, 2) identificarea normelor de drept aplicabile acesteia si 3) aplicarea normelor de drept, situatiei de fapt retinuta.

Cat priveste prima activitate “stabilirea situatiei de fapt” aceasta trebuie sa fie reconstituita (pentru ca, faptele la data judecatii sunt deja petrecute) insa, nu oricum, ci strict in baza unor probe, sau indicii puternice care, spre exemplu in materia penala, sa formeze convingerea “dincolo de orice indoiala rezonabila” ca acuzatul a savarsit fapta penala ce-i este imputata.

Se observa astfel ca activitatea de stabilire a situatiei de fapt, in realitate, se refera la “convingerea” pe care judecatorul si-o formeaza, ce reprezinta un veritabil proces cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului, referitoare la vinovăția inculpatului.

In mod cert, procesul cognitiv se desfășoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile analizate, existente în cuprinsul dosarului.

Evident, convingerea judecatorului nu se formeaza strict la finalul procesului – cand teoretic, trebuie interpretate toate probele analizate – ci, pe parcurs, prin observarea inclusiv a modului cum sunt administrate aceste probe. Bunaoara, daca ne referim la audierea unui martor, dincolo de cele declarate de catre acesta, aspecte care vor fi consemnate in declaratia scrisa de martor, conteaza si comportamentul martorului in timpul audierii, ce va releva credibilitatea spuselor martorului, aspecte care pot si trebuie sa fie observate de catre judecator. Acelasi lucru se poate spune si in cazul declaratiilor partilor, sau celorlalti subiecti procesuali.

Tocmai de aceea se impune aceasta regula a nemijlocirii administrarii probelor de catre judecatorul ca va da solutia in acel dosar, si continuitatea completului, ce presupune ca judecatorul care a inceput si administrat probele, sa fie si cel care pronunta solutia in cauza.

Ne aducem aminte, modelul American, unde de regula intregul proces se intinde pe cateva zile, astfel incat judecatorul poate percepe exact reactiile martorilor si partilor, si poate da solutia prompt, inclusiv prin aprecierea asupra credibilitatii.

Or, daca apare o schimbare in complet, atunci noul judecator, nu va avea decat posibilitatea sa consulte transcrierea celor declarate, mai exact, declaratiile scrise de la dosar, care evident, nu surprind si reactiile celor ce le-au dat.

Bineinteles ca realitatea ne ofera – uneori prea – multe exemple in care in cursul judecatii, apar modificari in compunerea completului, schimbandu-se judecatorii, caz in care, se pune intrebarea daca, hotararea data de catre judecatorul ce nu a participat la administrarea probelor este una valabila ori nu, fiind evident incalcat principiul nemijlocirii si al continuitatii completului.

Marturisesc ca solutiile practice au fost extrem de diverse, de regula, instantele superioare preferand sa “teoretizeze” si sa imbratiseze motivari “cliseu” de genul “principiul continuitatii nu este absolut, si judecatorul nou intrat a putut sa isi formeze convingerea in baza declaratiilor scrise de la dosar” motivarii, care in opinia mea sunt absolut superficiale, si nu conving ca instanta superioara chiar a fost preocupata de respectarea drepturilor persoanelor implicate la un proces echitabil – inclusiv, din perspectiva continuitatii completului.

Insa, speta rezumata mai sus, aduce un element de noutate, mai exact, surprinde o conditie care ar justifica intoleranta nerespectarii regulii continuitatii, mai exact, se urmareste conditia “dacă există o contestare argumentată a credibilității declarațiilor administrate anterior și aflate la dosarul cauzei” caz in care, judecatorul nou intrat in complet, va trebui sa readministreze probele, in asa fel incat sa se poata convinge de credibilitatea declaratiilor martorilor. Dimpotriva, daca o astfel de contestatie nu este formulata – privind credibilitatea – atunci, intr-adevar, este suficient ca noul judecator sa ia cunostinta de declaratiile martorilor si transcrierile existente la dosar.

As adauga eu, ca aceasta obligativitate a readministrarii trebuie retinuta si atunci cand, independent de sustinerile partilor, din dosar exista date certe ce nasc un dubiu puternic privind credibilitatea declaratiilor martorilor, aspect ce poate fi observat si din oficiu de catre judecator, caz in care, pentru asigurarea aflarii adevarului, judecatorul, trebuie sa readministreze probele constand in declaratiile martorilor sau ale participantilor.

Av. Artin SARCHIZIAN.

Testul “de calitate” al motivarii hotararilor

De regula, dupa pronuntarea unei hotarari – afisarea solutiei pe portelul instantei – partile sunt nerabdatoare sa afle, exact motivele pentru care instanta a luat respectiva hotarare, cu atat mai mult cu cat in functie de aceasta (motivarea hotararii) partea interesata va formula si calea de atac.

Insa nu sunt putine situatiile in care, partile raman absolut dezamagite in momentul in care primesc hotararea, constatand fie ca aceasta nu este motivata, fi ca, motivele expuse nu vizeaza argumentele lor, ori sunt de-a dreptul de “neinteles”, context in care se pune intrebarea: Cum testam calitatea unei motivari?

Inainte de a expune succint cateva repere, trebuie sa amintim ca redactarea unei hotarari pe numeroase pagini, nu echivaleaza cu motivarea acesteia, deoarece, de regula, in partea introductiva, sunt reluate expunerile partilor, care – gratie trimiterii in format electronic – sunt integrate ad literam, si astfel avem hotarari tot mai stufoase. Ceea ce intereseaza, este exact motivarea proprie judecatorului pentru care adopta solutia respectiva, de regula, aceasta fiind “demarcata”, fiind precedata de sintagma “analizand actele si lucrarile …”

Incontestabil, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decat daca sustinerile partilor sunt examinate de catre instanta, aceasta avand obligatia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba sau cel putin de a le aprecia (CEDO cauza Achina impotriva Romaniei, cauza Gheorghe impotriva Romaniei). Singura garantie ca instanta a analizat sustinerile partilor, argumentele si probele administrate o reprezinta motivarea hotararii judecatoresti.

Hotărârea prin care instanța soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere/considerentele și dispozitivul. Motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, fapt ce presupune, o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin continutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

CCR[1]:  Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art.21 alin.(3) din Constituția României și art.6 alin.(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC).

Practica Judiciara:

ICCJ: În cazul în care considerentele deciziei instanţei de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de apelantă cu privire la soluţia primei instanţe, instanţa de apel arătând doar, în termeni generali, că tribunalul a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente, sunt încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind, astfel, incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016).

ICCJ: obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. În speță, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare. (Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenții).

ICCJ: motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronuntată în recurs de Sectia civilă si de proprietate intelectuală a Înaltei Curti de Casatie si Justitie

Sanctiunea, pentru nemotivarea unei hotarari ori prezentarea unor motive neclare, si chiar contradictorii intre ele, ori cu dispozitivul (hotararea luata) se sanctioneaza cu nulitatea hotararii, fiind incalcat dreptul la un proces echitabil al partilor.

Testul propus, vizeaza verificarea imprejurariilor daca: motivarea este inteligibila (poate fi inteleasa); clară și precisă, si daca se refera la probele administrate în cauză, cu care să fie în concordanță cu acestea, si să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Dreptul victimelor de a face opozitie la Acordul de recunoastere a vinovatiei

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei - o formă de justiție negociată - ce permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil.

Acesta are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, nu este conditionata de incheierea unei tranzatii ori medieri si in ce priveste latura civila a procesului penal.

Cum stim insa, la procesul penal, participa alturi de inculpat si procuror si alti subiecti, respectiv persoana vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, context in care, se ridica intrebarea daca acesti “terti” fata de acordul de recunoastere, se pot opune in vreun fel la incheierea si valorificarea acestuia.

Amintesc aici ca intotdeauna, acordul de vinovatie se incheie numai intre inculpat si procuror, fara participarea si a partii civile, responsabile civilmente ori a persoanei vatamate, care desi participa la procesul penal sunt totusi “terti” fata de acordul de recunoastere, situatie in care, se pune intrebarea daca acestia pot contesta incheierea unui acord de recunoastere, ori daca pot ataca hotararea pronuntata in baza unui astfel de acord.

Astfel, avand doua “laturi – civila si penala” atunci cand, instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei.

Asadar, care este rolul “tertilor” ?

Chiar daca, acestia nu participa la incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, ce se incheie strict intre inculpat si procuror, ei bine, fiind persoane interesate de modul in care se stinge latura civila, acestea “vor avea un cuvant de spus” in momentul in care, instanta va fi sesizata pentru a se pronunta o solutie in baza acestui acord de recunoastere.

In acest moment “tertii” vor putea face observatii si pune concluzii impotriva admiterii acordului de recunoastere, dreptul acestora rezultand in clar din dispozitiiel legale, si anume: art. 484 alin. (2) Cod proc. penala, ce prevede in clar ca la solutionarea cererii privind acordul, de catre instanta competenta “se citează inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată” Totodata, in acelasi text, se arata ca “Instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate”.

Sigur, exercitarea dreptului la acces la justitie si la un proces echitabil impune ca, odata citata persoana vatamata, partea civila sau partea responsabila, sa poata formula observatii si concluzii privind solutia ce se va da in legatura cu acordul de recunoastere, altfel, citarea acestora ar fi pur formala si lipsita de orice continut.

De altfel, un argument in plus este si acela ca acesti terti fata de acord, pot formula si apel impotriva solutiei de admitere a acordului de recunoastere (art. 488 Cod proc. penala).

Concluzionand, chiar daca persoana vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu pot impiedica incheierea unui acord de recunoastere, totusi acestea se pot opune, prin prezentarea de argumente si concluzii, ca instanta sa admita un astfel de acord de recunoastere, aceasta, evident in faza de judecata.

In plus, dreptul persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi exercitat şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativa.

CEDO faciliteaza accesul la justitie al persoanelor cu dizabilitati

Sursa: http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2014/01/Abilitatea%20Curtii%20Europene%20a%20Drepturilor%20Omului%20de%20a%20asigura%20accesul%20efectiv%20la%20procedurile%20sale%20pentru%20persoanele%20cu%20dizabilitati?fbclid=IwAR35wrj8kON5qdboMoZUB7s-3EFBv5RWFnzN3pFwK3LB6Y68sA2k45L4E7M

Un copil condamnat la moarte!

George Stinney Jr, de origine africană, a fost cea mai tânără persoană care a fost condamnată la moarte în Statele Unite în secolul al XIX-lea. Avea doar 14 ani când a fost executat pe scaunul electric.

În timpul procesului, chiar şi în ziua execuţiei sale, George a adus mereu Biblia cu el, jurând să fie nevinovat. A fost acuzat de uciderea a două fete albe, BETTY ŞI MARY DE 7 de ani, ale căror cadavre au fost găsite în apropierea casei în care adolescentul locuia cu părinţii.

La acea vreme, toţi membrii juriului erau albi. Procesul a durat doar 2 de ore, iar decizia a fost anunţată 10 de minute mai târziu.

Părinţii copilului au fost ameninţaţi şi au împiedicat accesul la tribunal, şi apoi au fost expulzaţi din oraş.

Înainte de execuţie, George a petrecut 81 de zile în închisoare fără şansa de a-şi vedea părinţii. El a fost ținut în izolare, la 100 km de orașul său, și a fost interogat singur, fără avocat și fără părinți. A fost executat cu 5380 de volţi în cap.

70 de ani mai târziu, nevinovăția lui a fost în cele din urmă încercată de un judecător Carolina de Sud. Copilul a fost nevinovat, dar a fost acuzat pe nedrept de o crimă în ochii unor lucruri mai grave: să se nască negru.

Sursa: https://www.facebook.com/maria.calendano/posts/2709959269044326

Cand poate politistul sa-ti intre in locuinta, cu forta si fara voia ta?

În prezent, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acțiuni teroriste, organelor de poliție le este permis să intre în locuințele oamenilor, legea nefiind însă foarte detaliată. Acest lucru urmează a fi schimbat curând, întrucât deputații au adoptat un proiect legislativ care va detalia reglementarea pătrunderii în locuință a polițistului în anumite situații.

Situațiile în care un polițist va putea pătrunde în locuința unei persoane, fara voia acestuia și posibil chiar folosind forța, sunt prevăzute într-un document care a primit votul decisiv la Camera Deputaților. Proiectul de lege pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice se va aplica efectiv dacă primește aprobarea prin decret și de la șeful statului și după ce e publicat în Monitorul Oficial.

Documentul prevede că un polițist va avea dreptul să intre în orice mod într-o locuință sau un spațiu delimitat deținut de o persoană sau o firmă, chiar și fără acordul proprietarului/reprezentantului legal, pentru:

- a salva viața sau integritatea corporală a unei persoane, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană aflată în pericol;

- a preveni răspândirea unei epidemii, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană decedată;

- a prinde autorul unei infracțiuni flagrante, comisă prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante, prin violență, ori de către o persoană mascată, deghizată sau travestită, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu;

- a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu.

În toate cazurile de mai sus, folosirea forței se va putea face dacă: există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor sau în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările polițistului de a pătrunde în acel spațiu.

Față de reglementarea actuală, din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, aceste prevederi vor completa un cadru nedetaliat până acum.

Sursa: https://www.avocatnet.ro/articol_47713/Deputa%C8%9Bii-au-decis-Cand-va-putea-poli%C8%9Bistul-s%C4%83-%C8%9Bi-intre-in-locuin%C8%9B%C4%83-chiar-cu-for%C8%9Ba-%C8%99i-f%C4%83r%C4%83-voia-ta.html

În ce condiții se poate ieși din închisoare înainte de termen?

Deținuții care îndeplinesc anumite condiții legale si bineînțeles dacă judecătorii consideră ca aceștia s-au îndreptat și se pot integra la loc în societate pot să iasă din închisoare chiar și având peste doi ani rămași de executat.

Pot beneficia de liberarea condiționată deținuții condamnați care îndeplinesc anumite condiții cumulativ:

-au executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește zece ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de zece ani;

-se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;

-au îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedesc că nu au avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

-instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

Dacă vorbim de persoane încarcerate pe viață e nevoie de o executare efectivă de 20 de ani de detențiune și de o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, plus îndeplinirea ultimelor două condiții de mai sus.

Cei care au împlinit vârsta de 60 de ani, Codul penal prevede că e nevoie de executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depășește zece ani, sau a cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de zece ani.

Cei care ies din închisoare având doi sau mai mulți ani din pedeapsă rămași neexecutați sunt supuși unor măsuri de supraveghere și au anumite obligații precise, stabilite la momentul ieșirii din detenție: să se prezinte la serviciu de probațiune când i se cere, să urmeze anumite cursuri, să primească vizitele supraveghetorului ș.a. Li se poate impune inclusiv să nu se ducă în anumite locuri, la anumite persoane, să nu conducă și să nu poarte arme.

Comiterea unei noi fapte îi aduce înapoi în detenție. Chiar dacă pentru această nouă faptă penală condamnarea intervine  mai târziu, restul de pedeapsă rămasă se va executa, fără dar și poate, liberarea condiționată fiind revocată.

Sursa:https://www.avocatnet.ro/articol_50292/Liberarea-condi%C8%9Bionat%C4%83-a-condamna%C8%9Bilor-In-ce-condi%C8%9Bii-se-poate-ie%C8%99i-din-inchisoare-inainte-de-termen.html?fbclid=IwAR05UNFhQJsTUThF3bsjNgyJAK0WfJBswNI3t4DgbXX3k3ETh85ZOoqCsRk

Propunere legislativă: Legea Hărțuirii Stradale

Camera Deputaţilor a votat, marţi, 10 iulie, o propunere legislativă potrivit căreia hărţuirea, sexuală și psihologică, va fi interzisă în spațiile publice și private. 

Propunerea vine în completarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, astfel încât hărţuirea, hărţuirea sexuală şi cea psihologică să fie interzise atât în spaţiile publice, cât şi în privat.

Oana Bîzgan, cea care a inițiat această propunere, a declarat într-un comunicat de presă că hărțuirea din spațiile publice afectează un număr foarte mare de fete și femei din țară, cum ar fi:

- 8/10 femei spun că nu se simt în siguranță când merg pe stradă noaptea

- 4/10 nu se simt în siguranță nici în timpul zilei

- 7/10 femei din România nu se așteaptă ca vreo altă persoană să intervină dacă sunt hărțuite pe stradă.

,,Sper ca aceste lucruri să se schimbe odată cu intrarea în vigoare a acestei legi. Zi de zi, femeile din România sunt agresate și umilite prin hărțuire - sub toate formele sale - inclusiv în școli și universități, la locul de muncă, pe stradă, în transportul în comun și în instituții publice. De cele mai multe ori, hărțuitorii nu se opresc doar la abuzuri verbale sau gesturi. Hărțuirea profesională poate duce la forme grave de violență, iar acest lucru nu mai poate fi tolerat", a declarat deputatul independent Oana Bîzgan.

Potrivit comunicatului, propunerea legislativă iniţiată de Oana Bîzgan va rezolva două necesităţi majore ale cadrului legislativ actual: interzicerea tuturor formelor de hărţuire ce nu intră sub spectrul legii penale sau al relaţiilor de muncă, precum şi sancţionarea lor.

De asemenea, se mai precizează că orice contravenţie menţionată în propunerea legislativă nu va înlătura eventualul caracter penal al faptelor. Legea va fi aplicată de către ofiţerii, subofiţerii şi agenţii din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, precum şi de către poliţiştii locali.

„Odată cu interzicerea expresă a hărţuirii inclusiv în spaţiul public, hărţuitorii se vor gândi de două ori înainte, ştiind care sunt riscurile – scopul este unul preventiv. Am făcut primul pas, dar hărţuirea este un fenomen complex – lucrez la alte iniţiative legate de acest subiect, inclusiv unele educative”, a declarat iniţiatoarea proiectului.

Propunerea legislativă a fost semnată de 75 de parlamentare şi parlamentari din toate formaţiunile politice, atât de la putere, cât şi din opoziţie.

Sursa: https://blog.avocatoo.ro/legea-hartuirii-stradale/

Sinucidere prima facia, moarte suspecta; Exigentele anchetei.

Au fost stabilite toate circumstanțele producerii mortii, inclusiv orice alte posibile scenarii, altele decat sinucidere?  Exista suficiente dovezi pentru a exclude şi ipoteza unui omor disimulat sub forma unei sinucideri?  Au considerat autoritatile, evenimentul drept sinucidere prima facia și, dacă da, pentru ce motiv? Au făcut autoritatile judiciare tot ce le este în putere să înlăture orice dubiu privind cauza mortii, pentru a satisface astfel interesul familiei decedatului vizavi de toate circumstanţele legate de moartea persoanei?   Au fost rudele apropiate ale victimei implicate în procedura într-o măsura necesară pentru a-i proteja interesele sale legitime?  Exista omisiuni ori nereguli procedurale din partea autoritatilor judiciare, care sa fi compromis ancheta, ori posibilitatea deplinei lamuriri a cauzei?   La sfarsitul anchetei, mai exista elemente care ar putea să creeze dubii vizavi de concluzia sinuciderii ? Ancheta s-a desfasurat prompt, si din oficiu? Anchetatorii au luat măsuri rezonabile pentru a urmări liniile de anchetă propuse de surse private și oficiale cu privire la cauza reala a mortii (sinucidere sau omor)?

Acestea sunt numai cateva dintre intrebarile “cheie/test” (desprinse din analiza[i] practicii Curtii Europene) prin care se poate stabili daca Statul si-a indeplinit, ori nu obligatia procedurala de a efectua o ancheta efectiva privind moartea unei persoane. Sigur, nu orice moarte, poate “activa” obligatia Statului de a efectua o ancheta efectiva, ci numai acele situatii de moarte violenta ori – in special (subiectul analizei – de moarte suspecta de a fi violenta, cand, la prima vedere (prima facia) aparenta este cea a unui suicid.

1.     Cateva notiuni de medicina-judiciara[ii] (rezumativ expuse):

Moartea[iii] din punct de vedere medico-legal, dar si juridic poate fi considerata violenta sau neviolenta. Intre aceste doua tipuri, se interpune si o varianta intermediara – ce se mentine numai pana la finalizarea investigatiilor - si anume moartea suspecta de a fi violenta[iv].

Diagnosticul “juridic” de Moarte violenta[v], este aplicat atunci cand moartea se produce ca urmare a nerespectarii dreptului la viata al fiintei umane, si poate interveni in urmatoarele imprejurari: accident, sinucidere, omor la care se adauga si eutanasia. Moartea neviolenta se produce fara a se incalca dreptul la viata al fiintei umane si de regula fara interventia unui agent traumatic extern organismului, fiind astfel, determinate de cauze interne, aceasta putand fii: naturala (“de batranete”), sau patologica. Moartea suspecta de a fi violenta (sau asa numita moarte obscura sau subita[vi]) datorita cauzelor si conditiilor/circumstantelor in care s-a produs, nu poate fi inclusa de la inceputul investigatiilor in vreuna dinte cele doua tipuri (violenta sau neviolenta) astfel incat, in baza rezultatelor investigatiilor se va putea face aceasta “diagnosticare juridica”.

Alaturi de aceasta caracterizare generala, potrivit regulilor tanatologiei, moartea este considerată suspectă[vii] în următoarele situații[viii]: Un deces este considerat moarte suspecta în următoarele situații: a) moarte subita; b) decesul unei persoane a carei sănătate, prin natura serviciului, este verificata periodic din punct de vedere medical; c) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituții; d) deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detenție sau private de libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul poliției, moartea asociata cu activitățile poliției sau ale armatei în cazul în care decesul survine în cursul manifestatiilor publice sau orice deces care ridica suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament violent sau inuman; e) multiple decese repetate în serie sau concomitent; f) cadavre neidentificate sau scheletizate; g) decese survenite în locuri publice sau izolate; h) moartea este pusă în legătură cu o deficienta în acordarea asistenței medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a muncii;i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenție diagnostica sau terapeutică medicochirurgicala.

Pentru stabilirea juridica a felului mortii (violenta, neviolenta) se impune a determina cauza mortii, care din punct de vedere medico-legal, nu se reduce numai la cauza propriu-zisa a mortii (tanatogeneza) ci, trebuia analizata dintr-o perspectiva mai ampla, determinata de interferenta conditiilor si circumstantelor ce intervin in determinismul mortii.

Astfel, cauzalitatea medico-legala, se refera la relatia de cauzalitate dintre un anumit eveniment (traumatism) si unele manifestari clinice sau chiar moarte[ix], iar prin notiunea de traumatism (leziune corporala) se intelege, orice proces patologic care apare dupa interventia brusca, directa sau indirecta a unui factor extern – mecanic, fizic, chimic, biologic – si care se caracterizeaza prin modificari structurale, fiziopatologice si moarte[x].

Se observa astfel, ca din punct de vedere juridic, intereseaza factorul[xi] care a determinat decesul violent (cauza tanato-initiala) precum si restul elementelor tanatogeneratoare. Acesta (cauza prima) putand fi reprezentat de o heteroagresiune (umana sau animala) sau autoagresiune.

Relativ la acest factor tanato-initial, in cazul heteroagresiunii, poate consta intr-o actiune sau inactiune, declansatoare, cum spuneam, a lantului tanatogenerator. Chiar mai mult, cercetarile judiciare, au in anumite situatii, sarcina de a lamuri conditiile aparitiei acestei actiuni tanato-initiale, pantru a stabili daca, actul suicidar reprezinta un act de vointa voluntar al subiectului (daca a actionat liber – actiune libera in cauza) sau dimpotriva, este un act determinat.

Schematizand succesiunea in timp a evenimentelor tanatogeneratoare, se poate – in opinia mea – spune ca avem o faza externa, ce debuteaza cu acea actiune sau inactiune (cauza prima) de natura umana[xii] ce cauzeaza traumatismul[xiii] tanatogenerator, continuand cu faza interna in care sunt cuprinse toate modificarile structurale si/sau fiziologice, posttraumatice, ce determina moartea biologica, acesta fiind procesul de producere al mortii, in care, evident vor fii incluse si acele stari, situatii, imprejurari cu valoare de conditie sau circumstanta.

Pentru a diferentia cele doua aspecte (extern si intern) putem spune ca avem o cauza juridica (actiunea sau inactiunea umana) ce marcheaza inceputul lantului cauzal, ce determina cauza medicala, respectiv traumatismul, care la randul sau, determina moartea biologica.

2.     Sinuciderea – la prima vedere - moarte suspecta de a fi violenta.

Sinucidere[xiv] – prima facia. Experienta comuna ne releva multe situatii practice in care, la prima constatare (la fata locului) circumstantele intalnite, pot pleda spre o (pre)concluzie privind un act suicidal, si tot aceasta – experienta comuna – este cea care, ne reaminteste, ca nu putine au fost situatiile in care, actele de de omucidere au fost “deghizate in sinucideri” astfel spus, au fost acte disimulate, creand impresia unui act suicidal. De aici, si nevoia de prudenta si rezerva, in avansarea unor concluzii (de multe ori “pripite” si neavenite) mai inainte de lamurirea cauzei, prin activitatiile investigative specifice.

Neconventional, am denumit aceasta situatie “suicid–prima facia” pentru a desemna, ipoteza in care, la prima vedere “pare” a fi o sinucidere, si de aici se pune intrebare: Ce conduita trebuie adoptata de catre autoritatile statele (judiciare)?

Cum deja am anticipat, ne gasim in etapa in care dezlegarea “misterului mortii” nu mai depinde de “flerul” anchetatorului, ci, constituie o veritabila obligatie a statului, ce evident, se subsumeaza notiunii de obligatie procedurala. Aceasta, (si) pentru simplul motiv ca ne gasim in ipoteza unei “morti suspecte” ce incontestabil, care dupa cum voi dezvolta in cele ce succed, activeaza obligatia statului de a desfasura o ancheta efectiva.

De la bun inceput, trebuie subliniat un fapt mai mult decat evident, si anume ca exigentele cerute unei astfel de anchete, sunt absolut similare cu cele impuse in cazul unui omor, astfel incat, trebuie respectata intocmai aceeasi metodologie investigativa, apta sa asigure o lamurire a felului si cauzei mortii persoanei.

Temeiul sustinerii de mai sus, il constituie insasi abordarea Curtii Europene, care in evaluarea eficacitatii unei anchete, in astfel de situatii (moarte suspecta, suicid) aplica acelasi “test” ca si in cazul investigarii unei omucideri. Tocmai in acest sens, pentru a verifica modul cum autoritatile judiciare au investigat cauza, Curtea s-a intrebat daca la momentul de inceput al anchetei au existat “suficiente dovezi pentru a exclude şi ipoteza unui omor premeditat[xv]” astfel incat, sa se adopte versiunea suicidului.

Prin urmare, nu trebuie “cautate” dovezi sau indicii, pentru a fi cercetata si versiunea de ancheta a omuciderii, ci dimpotriva, pentru a putea fi abandonata aceasta versiune, trebuie sa existe probe certe care sa o excluda. Insa, pana la a stabili daca exista ori nu astfel de probe, acestea trebuie identificate si administrate, cu alte cuvinte investigatia (in sens larg) trebuie initiata fara intarziere, si din oficiu, intocmai ca in cazul unui omor.

3.     Obligatiile statului privind protejarea vietii.

Viata, premisa si suportul tuturor drepturilor, si cu adevarat “cel mai fundamental[17]” drept al oricarei fiinte umane, cum era si firesc, se bucura de cea mai inalta protectie juridica, atat in plan national cat si, indeosebi, international, unde, statele, in mod reciproc, s-au obligat sa respecte tuturor fiintelor umane aflate sub jurisdictia lor, acest drept suprem – dreptul de a trai.

O remarca se impune a fi facuta, care ne va fi de folos, in intelegerea nevoii de a proteja viata, inclusiv in cazul in care moartea s-a produce (evident, viata celorlalti, prin initierea unei anchete).

Astfel, premisa de la care pornim este aceea ca, interesul pentru protejarea acestui drept, apartine nu doar fiintei umane (titularului) ci, in egala masura si societatii, care dincolo de dezideratul respectarii drepturilor fundamentale, este in mod direct interesata sa isi protejeze indivizii ce o compun, fara de care, si-ar inceta propria existenta si chiar scopul de a fi. Alaturi de acestia (individul si societatea) se adauga si o a treia categorie de persoane interesate, respectiv apropiatii unei persoane (familiei, persoanelor cu care victima avea relatii asemanatoare celor de familie) care, asa cum vom vedea, in ipoteza unei morti suspecte, au dreptul si interesul moral propriu de a formula plangere si de a participa in mod activ la ancheta ce trebuie sa elucideze cauzele mortii si, eventual, sa-i traga la raspundere pe cei vinovati.

Revenind la protectia juridica a dreptului la viata, se cuvine a aminti ca aceasta se concretizeaza inter alia si prin instituirea a doua tipuri de obligatii in sarcina Statelor – art. 2 Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de tip: negativ si pozitiv. Obligatia negativa, consta in interdictia, ca si regula, a provocarii intentionate a mortii unei persoane prin agentii sai. Obligatiile pozitive, constau in obligatiile statului relativ la necesitatea protejarii efective si eficace a vietii persoanelor aflate sub jurisdictia lor, prin masuri legislative, administrative[18] si chiar - in optica mea - si judiciare[19].

Alaturi de aceste obligatii substantiale, Statul are si un set de obligatii procedurale, decurgand din acelasi articol 2 din Conventie, respectiv de a initia si desfasura o ancheta efectiva, cu privire la circumstantele mortii unei persoane, cu scopul de a identifica si pedepsi pe cei responsabili.

4.     Obligatia procedurala de a desfasura o ancheta efectiva.

Seriozitatea si profunzimea cu care statul isi respecta aceasta obligatie procedurala – de a desfasura o ancheta efectiva – da, in opinia mea, dimensiunea cea mai fidela a gradului de respectabilitate al fiintei umane. Practic, in acest mod, se demonstreaza “cat de mult valoreaza, viata unui om” pentru societatea respectiva. Daca statul – prin agentii sai, organele judiciare – vor valoriza cu adevarat, viata oricarei fiinte umane, atunci, in orice ipoteza in care, se nasc suspiciuni ca moartea a fost provocata, prin nesocotirea dreptului la viata, negresit, vor desfasura cu adevarat o ancheta prompta, serioasa, aprofundata, in asa fel incat “misterul mortii” (de cele mai multe ori) sa fie ridicat, si circumstantele in care a intervenit, sa fie lamurite, si eventualii responsabili, tinuti raspunzatori.

Chiar daca o astfel de obligatie, este in mod “traditional” conceputa ca fiind una de mijloace (de diligenta) totusi, exigentele cerute, data fiind valoarea suprema “in joc” sunt cele mai crescute, iar asteptarile, pe masura.

Indeplinirea cu rigurozitate a acestei obligatii procedurale, depaseste interesul persoanelor apropiate celui decedat, constituind astfel o chestiune ce se circumscrie notiunii de interes general, cata vreme, prin manifestarea unei reactii ferme si intransigente din partea statului, se da semnalul ca nicio atingere ilicita adusa dreptului la viata nu poate fi tolerata, si nu poate ramane nepedepsita, vorbind aici de exemplaritatea reactiei sociale si efectual sau inhibitor, fata de pornirile antisociale, intr-un cuvant, de preventia generala.

In egala masura, o reactie vehementa a statului, confera nu doar satisfactie societatii, dar si un grad de incredere fiecarei persoane ca acest drept fundamental este cu adevarat protejat si valorizat, contribuind la consolidarea sentimentului de securitate.   

5.     Cand este “activata” aceasta obligatie? 

Incontestabil, asistam la o expansiune continua a campului de incidenta al acestei obligatii procedurale a statului de a desfasura o ancheta efectiva. Daca initial, aceasta obligatie avea un domeniu destul de restrans – in principiu, pentru acele cazuri de moarte produsa de catre agenti ai statului, in prezent, s-a ajuns inclusiv la necesitatea cercetarii potentialilor „autori intelectuali” adică persoanei care a comandat asasinarea[20] si deopotriva, a ipotezei determinarii unui suicid. Practic, am putea spune ca in orice situatie de “moarte misterioasa” sau, juridiceste spus, moarte suspecta de a fi violenta (pe langa situatiile de moarte violenta, certa) statul are obligatia de a angaja o ancheta pentru lamurirea conditiilor in care a intervenit decesul, si responsabilizarea celor vinovati.

6.     Standardele cerute unei anchete efective;

Diversitatea si multitudinea de situatii, impiedica alcatuirea unei liste exhaustive privind „criteriile de evaluare” fiind, si in acest caz, in prezenta unei notiuni autonome – cea de „ancheta efectiva” – aflata intr-o continua evolutie, interpretativa, generata si impulsionata de „circumstantele si conceptiile timpului” actual[xvi] Chiar si asa, principalele „repere” pot fi decelate, acestea fiind:

1) Caracterul Adecvat al anchetei. Pentru a fi "eficace" o investigație privind circumstantele decesului unei persoane, trebuie să fie în primul rând adecvată (Hotărârea Ramsahai și alții v. Țările de Jos  § 324). In alte cuvinte fiind spus, autoritatiile sunt obligate sa ia toate măsurile rezonabile pentru a asigura probele cu privire la incident, incluzând, printre altele, mărturia martorilor oculari, dovezile medico-legale care să furnizeze o evidență completă și exactă a leziunii și o analiză obiectivă a constatărilor clinice, inclusiv a cauzei decesului. (Armani Da Silva împotriva Regatului Unit, 166). O investigație eficientă poate, în anumite circumstanțe, să necesite exhumarea corpurilor decedatului, în pofida opoziției familiei (Solska și Rybicka împotriva Poloniei, §§ 120-121).

Tocmai de aceea, concluziile investigației trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă și imparțială a tuturor elementelor relevante. Nerespectarea unei linii evidente de anchetă subminează într-o măsură decisivă capacitatea anchetei de a stabili circumstanțele cauzei și identitatea celor responsabili (Mustafa Tunç și Fecire Tunç împotriva Turciei [GC], § 175).

Spre exemplu, Curtea a considerat ancheta inadecvată atunci când, de exemplu: s-a refuzat sa se realizeze o reconstrucție a incidentului (reconstituire); neanalizarea armelor de foc; lipsa unei înregistrări pictoriale adecvate a traumelor cauzate corpului victimei de glonțul fatal; ancheta medico-legală a fost defectuoasă (Tanlı v. Turcia, § 153); autoritățile au acceptat versiunea faptelor prezentate de agenții statului inculpat fără a mai fi auzit de alți martori (Özalp și alții împotriva Turciei, § 45) sau s-au bazat în mare măsură pe raportul întocmit de aceștia (İkincisoy v. Turcia, § 78); Ancheta privind uciderea unui jurnalist de investigație sa concentrat numai pe o singură linie de anchetă fără a examina alte afirmații.

Cert, orice deficiență a investigației care îi subminează capacitatea de a stabili cauza morții sau persoana sau persoanele responsabile va risca să nu se conformeze acestui standard (Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit [GC], § 166).     

2) Promptitudinea anchetei si initierea din oficiu; Doua aspecte se cer a fi verificate sub aceste aspecte, si anume: momentul cand a inceput in mod efectiv ancheta si durata acesteia. Cat priveste prima cerinta de verificat – momentul de inceput – acesta, avand in vedere contextul analizei (efectivitatea anchetei) trebuie determinat in raport de efectuarea propriu-zisa a unor activitati investigative serioase si apte sa stabileasca realitatea, si nu, de la simpla declarare „formala” a inceputului anchetei.

Cat priveste durata, desi criteriul aplicat nu il poate reprezenta caracterul „rezonabil” (prevazut de art. 6 din Conventie) ci, se apreciaza in raport de complexitatea si dificultatiile concrete ale cauzei, si prin urmarirea imprejurarii daca ancheta a fost continua, fara sincope, perioade de inertie nejustificata.

Se cuvine a sublinia ca, o eventuala lentoare in ancheta, sau chiar tergiversarea, afecteaza credibilitatea acesteia, si chiar mai grav, poate fi interpretata ca un act de toleranta a unor astfel de fapte, ori chiar complicitate. Nu in ultima masura, victimele indirecte, sunt supuse in mod cert unei suferinte si frustrari suplimentare, existand riscul de revictimizare.

Deopotriva o veritabila “cheie” in care trebuie analizata aceasta conditie, o reprezinta si dezideratul dupa care, simpla trecere a timpului este de natură nu numai să prejudicieze o anchetă, dar și să compromită definitiv șansele sale de reușită (Mocanu si altii contra Romaniei, 337). Sau, dupa cum circula o “vorba” printre mai vechii criminalisti, ce surprindea necesitatea practica a celeritatii “faptasul trebuie gasit pana se raceste mortul”.

Apoi, initiativa inceperii anchetei nu trebuie lasata la aprecierea persoanelor apropiate celui decedat, ci statului ii revine sa initieze din oficiu o astfel de ancheta, fiind o chestiune ce tine de interesul general – respectarea dreptului la viata, in componenta sa procedurala.

3) Independenta anchetatorilor, care insa, nu se reduce numai la o independenta fata de persoanele sau structurile a caror responsabilitate este probabila in cauza, ci aceasta notiune (diferita fata de conditia independentei instituita de art. 6 din Conventie) se apreciaza si in raport de obiectivitatea anchetatorilor, inclusiv fata de propriile convingeri, spre exemplu atunci cand, procurorul isi formeaza o opinie/versiune de la inceput, desi inca probele nu au fost administrate, fara a mai putea „concepe” sau „accepta” si o alta verisune de ancheta, fapt care afecteaza efectivitatea respectivei cercetari.

Bunaoara, raportat la subiectul analizat, in cazul in care, aparenta initiala prima facia, este aceea a unui suicid, insusirea acestei versiuni de catre anchetator, inca din primele cercetari (pozitie exprimata, fara rezerve in mod public) si fara a exista probe care, cum aratam, sa excluda fara echivoc si alta varianta decat acestea, in mod cert dovedeste o lipsa de independenta si obiectivitate (independenta subiectiva a acestui fata de propriile preconceptii) care, afecteaza eficacitatea si efectivitatea anchetei, cat timp, alte „piste” risca sa ramana ne (sau insuficient) cercetate.

4) Controlul public si implicarea urmasilor victimei; Trebuie să existe un element suficient al controlului public privind ancheta sau rezultatelor acesteia în vederea asigurării responsabilitate în practică, precum și în teorie. Desigur, acest fapt nu obliga autoritatiile sa dezvaluie toate datele dosarului de ancheta, insa, anumite informatii privind cursul anchetei (stadiul) si rezultatele trebuie oferite publicitului, aceasta si pentru faptul ca, protectia vietii (in componenta sa procedurala) reprezinta o valoare sociala generala, ce intereseaza intreaga societate. Cu atat mai pregnanta devine aceasta conditie, cu cat, cazul este mai cunoscut ori preocupa un numar mare de persoane.

In mod special, urmașul victimei trebuie să fie implicat în procedură într-o măsura necesară pentru a-și proteja interesele legitime (Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit [GC], § 167).

Implicarea acestora nu se rezuma doar la oferirea accesului la dosarul de investigatie, ci acestea trebuie sa aiba posibilitatea efectiva sa isi exprime pozitia fata de anumite aspecte ale anchetei, ce trebuie analizata, precum propuneri de probe, si deopotriva, de a obtine si a prezenta opiniile unor specialisti, experti independenti 

CONCLUZII

In cazul unui suicid prima facia – autoritatiile au obligatia de a desfasura o ancheta efectiva, aceasta fiind considerata ca fiind o moarte suspecta de a fi violenta. Exigentele anchetei trebuie sa fie similarea celei specifice infractiunii de omor.

Incontestabil, concluziile anchetei trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă și imparțială a tuturor elementelor relevante. Nerespectarea unei linii evidente de anchetă subminează într-o măsură decisivă capacitatea anchetei de a stabili circumstanțele cauzei și, după caz, identitatea celor responsabili (vezi Kolevi v. Bulgaria, nr. 1108/02, § 201, 5 Noiembrie 2009).

Astfel, in cazul în care un suicid este prezumat de a fi avut loc, autorităţile urmează să demonstreze precum că danşii au făcut tot ce le este în putere să înlăture orice dubii pentru a satisface interesul familiei decedatului vizavi de toate circumstanţele legate de moartea persoanei. În practică aceasta înseamnă o cercetare minuţioasă a tuturor elementelor întru a exclude orice tendinţe de a considera că decedatul a fost subiectul unui act criminal. Investigaţia urmează a fi una minuţioasă şi multilaterală. Autorităţile sunt obligate să adopte toate măsurile rezonabile pentru a stabili toate aceste elemente. O cerinţă a promptitudinii şi desfăşurării rezonabile este prezumată în acest context. (Anusca c. Moldovezi, paragraful 39).

Deopotriva, in ipoteza in care datele cauzei, indica in mod cert, ca este vorba despre un suicid, atunci, in masura in care exista cel putin indicii, ori o astfel de verisune este avansata, cercetariile trebuie continuate si sub aspectul unei posibile fapte de determinare a sinuciderii.

In finalul anchetei, dubiile familiei, care sunt rezonabile si justificate in raport de datele cauzei, legat de cauzele reale ale mortii, trebuie inlaturate. De amintit ca “un dubiu” poate reieşi si dintr-o serie de indicii sau supoziţii necontestate, suficient de serioase, precise şi concordante, nu doar din probe certe (Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 264, 18 iunie 2002, şi Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 161).

Av. Artin SARCHIZIAN