Frecvent, pe fondul declarării stării de urgentă si al pandemiei, se vehiculează in spatiul public sintagma "Drepturile Omului sunt suspendate” fapt total nereal, si imposibil (!).
Drepturile (fundamentale) ale Omului, reprezintă o prerogativă inalienabilă a oricarei fiinţe umane, şi cum acestea nu sunt acordate de catre stat, ci statele numai “se angajează să respecte şi sa garanteze” aceste drepturi, evident, nu pot fi nici retrase şi nici suspendate de stare stat.
Ceea ce se poate realiza, este numai o “limitare” (restrăngere) a drepturilor şi libertăţilor, sigur, numai in cazul acelor drepturi in priviinţa carora este posibil; Astfel, sunt drepturi “intangibile” precum, dreptul la viată, sănătate, de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante etc.
De altfel, in chiar Decretul emis de catre Presedintele Romaniei, se arată in clar ca, pe perioada starii de urgenta, va opera “restrăngerea” următoarelor drepturi: libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică. In plus, cum era si firesc, se arata ca va fi “restrâns exercițiul” insa “proporțional cu gradul de realizare al criteriilor prevăzute de art. 4 ”.
Restul drepturilor si libertăţilor (necuprinse in enumerarea limitativa) nu sunt restranse, spre exemplu, dreptul la acces la justitie.
Cat priveste notificarea trimisa secretarului general al Consiliului Europei, aceasta nu se justifică, cat timp, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la art. 15 stabileste in termeni clari, cand pot opera derogarile, şi anume “În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţă naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional” ipoteza, neintalnită in situatia de fata, in Romania, şi in egală masură Conventia oricum reglementează situatia unor “restrangeri/limitări” a exercitiului unor drepturi fundamentale (vezi articolul 18 din Conventie). Astfel, in Romania in prezent, in realitate opereaza “restrangeri/limitări” a exercitiului unor drepturi fundamentale şi nu derogari.
Concluzionand, notiunea de “derogare” nu este sinonimă cu cea de “limitare” şi Drepturile Omului niciodata, nu pot fi suspendate; Suplimentar, fac precizarea ca, pe langa sistemul regional de reglementare in materia drepturilor Omului – respectiv, prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului – există, si sistemul Universal, si anume, Carta Internationala a Drepturilor Omului, care nu permite “suspendarea” vreunui drept.
Vezi aici ! Comunicat_SRDO_1.pdf
Referitor la principiul autorității de lucru judecat se arată că acesta presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Potrivit prezumției lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din C.civ.), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 din C.civ.).[în același sens: I.C.C.J., s.civ.și depropr.int., dec.nr.5834/2007]. În al doilea rând se arată că și considerentele au putere de lucru judecat, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta [în același sens: Trib. Suprem, colegiul civil, dec. nr.1211/1955]. De asemenea trebuie să li se recunoască putere de lucru judecat și motivelor decizorii (motive care deși nu se regăsesc în dispozitiv, tranșează aspecte litigioase dintre părți), întrucât a nega autoritatea de lucru judecat a unor asemenea motive înseamnă de fapt, a crea premisele instabilității juridice, căci s-ar recunoaște posibilitatea părților ca, după ce au supus dezbaterii o anume chestiune litigioasă și au primit o anumită rezolvare asupra acesteia, să reia judecata, ca și când instanța nu s-ar fi pronunțat asupra ei.
Este vorba, în asemenea situații, de efectul pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare în cadrul procesului, de natură să asigure coerență deciziilor justiției (evitându-se contrazicerile nu numai între dispozitivele hotărârilor, ci și între considerentele acestora).
Faptul că acest aspect nu a constituit obiect al principalului dedus judecății și că astfel soluția asupra lui nu se regăsește în dispozitivul hotărârii face ca eficacitatea directă a hotărârii (protejată de efectul negativ al autorității de lucru judecat) să nu se manifeste, dar se va produce eficacitatea „indirectă” a acesteia, părțile neputându-se sustrage efectului pozitiv al lucrului judecat și neputând nega realitatea situației juridice stabilite de prima instanță în considerentele sale. Aceasta înseamnă că cea de-a doua hotărâre nu numai că nu va putea să contrazică sau să revină asupra conținutului primei hotărâri, ci mai mult, că trebuie să-și întemeieze soluția pe conținutul acesteia, care a dezlegat un raport de drept litigios.
(Decizia nr. 272/2012 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI)
Deciziile
Curţii în funcţie de tipologia acestora şi efectele pe care le produc, pot fi:
simple, interpretative sau manipulative.
Decizii
simple (denumite şi pure şi simple), prin
care se constată neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a
ordonanţei, ori prin care se constată constituţionalitatea acestora în raport
cu criticile de neconstituţionalitate. Cu titlu exemplificativ reţinem decizia
nr. 573/2018 prin care s-a constat că, „dispoziţiile
art.434 alin.(2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale”
şi decizia nr. 537/2018 prin care s-a constat că „legea manualului şcolar este neconstituţională, în ansamblul său.”
Deciziile Curţii prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din
acestea produc efectele prev. la art. 147 alin.1 din Constituţie (îşi
încetează efectele juridice)şi sunt general obligatorii (erga omnes). În acest sens urmează a fi
reţinute dezlegările date chiar de Curte, în cuprinsul Deciziei nr.169/1999
unde, s-a statuat că „deciziile de
constatare a neconstituţionalităţii pronunţate în cadrul soluţionării
excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter
partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de
neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.” În caz
contrar, se arată în cuprinsul aceleiaşi decizii, s-ar ajunge în situaţia în
care o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate a fost stabilită, în mod
definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie, să se mai
aplice încă.
Deciziile
interpretative sau intermediare.
În ceea ce priveşte aceste din urmă
decizii Curtea, de regulă, foloseşte expresia „prevederile sunt constituţionale numai în măsura în care…” (a se
vedea Dec. nr. 121/1996) sau „admite
excepţia de neconstituţionalitate şi constată că prevederile sunt
neconstituţionale în măsura în care…” (a se vedea Dec. nr. 818, 819, 820,
821/2008).
În aceste cazuri, fie se arată care
este înţelesul constituţional al normei şi pe cale de consecinţă se dispune ca,
numai acest înţeles să fie aplicat de instanţa de judecată, fie se arată care
este înţelesul neconstituţional şi pe cale de consecinţă se dispune ca, instanţele
să nu aplice norma în acest sens, oricare altă interpretare fiind în acord cu
legea fundamentală.
Prin aceste hotărâri practic, Curtea
evită să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate şi
încearcă să stabilească un înţeles al normei în conformitate cu Constituţia.
În ceea ce priveşte efectele, se reţine
că aspectele semnalate în cazul deciziilor simple, de constatare a
neconstituţionalităţii, sunt valabile mutatis
mutandis şi în cazul deciziilor interpretative. Această categorie de
decizii prezintă un grad de complexitate al efectelor pe care le produc chiar
mai ridicat faţă de deciziile simple, în condiţiile în care textul care a făcut
obiectul controlului de constituţionalitate nu este eliminat din legislaţie, ci
îşi va găsi aplicarea, în continuare însă, în interpretarea stabilită de
instanţa constituţională.
Decizii manipulative,
prin care este transformată semnificația legii, pentru a nu lăsa un vid juridic cu
consecințe păgubitoare și substitutivă
care indică norma care trebuie să o
înlocuiască pe cea care a făcut obiectul controlului pentru ca principiul
constituțional încălcat să fie respectat (este adecvată reglementarea criticată
la exigențele constituționale)[i]
Av. Artin Sarchizian.
[i] I. Deleanu, Instituții și proceduri
constituționale, Editura C.H.Beck, pag.899
,,PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
In baza art 403, alin 1,alin 3 respinge cererea de revizuire formulata de revizuentul C_______ N______ cu privire la sentinta penala nr. XXXXXXXX a Judecatoriei Braila ca inadmisibila."
Această sintagmă o regăsim în toate hotărârile judecătorești, însă este interesant a ști ce semnificație are, și comparativ cu alte sisteme, de ce a fost aleasă.
CCR: Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege.
Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept și de consolidare a încrederii cetățeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății
Constituția consacră principiul potrivit căruia „Justiția se înfăptuiește în numele legii”, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptății. Realizarea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la lege a situației de fapt și din supunerea judecătorului față de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancționată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești.
În alte state, spre exemplu în Italia, sintagma folosita este “in nome del Popolo italiano” rămânând o discuție interesantă dacă Justiția se înfăptuiește în numele legii sau, în realitate în numele poporului.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei - o formă de justiție negociată -
ce permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin
negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui
fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi
previzibil.
Cand se poate incheia un acord de recunoastere:
Numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.
Beneficii:
Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpații minori se va ține seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Ce se va stabili prin acord:
Acordul are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, nu este conditionata de incheierea unei tranzactii ori medieri si in ce priveste latura civila a procesului penal.
Cine participa la incheiere:
Acordul de recunoaștere a vinovăției are
doi titulari, expres prevăzuți de legea procesual penală, procurorul și
inculpatul, ambii titulari fiind implicați activ și nemijlocit în
a încheia înțelegerea asupra modului de soluționare a acțiunii penale
exercitate în cauză. Celor doi li se alătură procurorul ierarhic superior, care
are însă un rol strict limitat la avizarea limitelor înțelegerii, negocierii.
Procurorul, ca titular al acordului de
recunoaștere a vinovăției, este cel care supraveghează sau efectuează
urmărirea penală, fie având inițiativa procedurii de negociere, fie acceptând
inițiativa inculpatului și este singurul care poate decide întreruperea
negocierii atunci când, deși există consens, nu se cade de acord cu limitele
stabilite de procurorul ierarhic.
La rândul său, inculpatul, în calitate de
persoană față de care se exercită acțiunea penală, este cotitular la procedură
și titular al acordului de recunoaștere a vinovăției, având un drept care
se limitează la inițiativa acordului.
Cine are pozitia “dominanta” in negocierea si incheierea acordului
Din textul art. 478 din Codul de procedură penală
rezultă că încheierea propriu-zisă a acordului de recunoaștere
a vinovăției depinde, exclusiv, de voința procurorului. Pentru că acordul
de recunoaștere a vinovăției se încheie valabil numai dacă titularii
menționați consimt, inculpatul poate refuza inițiativa procurorului de
a încheia un astfel de acord, dreptul său fiind personal, apărătorul având
doar dreptul să îl asiste la procedura justiției negociată.
Cine are dreptul de a initia
Inculpatul are dreptul de
a iniția un acord de recunoaștere a vinovăției, insa acest drept nu
este plenar, ci cunoaște două limitări expres reglementate: pentru infracțiuni
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani sau detenția
pe viață și să nu fie minor [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Cum trebuie sa fie facuta recunoasterea
Acordul de recunoaștere a vinovăției,
potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, înseamnă recunoașterea
săvârșirii faptei, acceptarea încadrării juridice pentru care s-a pus în
mișcare acțiunea penală și se referă la felul și cuantumul pedepsei, la forma
de executare a acesteia, art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală
stipulând că obiectul poate viza și renunțarea la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei.
Pentru a se încheia acordul, inculpatul
trebuie să recunoască fapta fără rezerve și să accepte încadrarea juridică,
strâns legată de recunoașterea faptei. Ambele aspecte sunt cuprinse în
negocierea soluției acțiunii penale, a felului și întinderii pedepsei,
a modalității de executare, prin încadrare juridică înțelegându-se
corespondența dintre faptă și totalitatea normelor speciale și generale care
determină caracterizarea juridică.
Întrucât procedura în fața instanței nu este
contradictorie, inculpatul trebuie să cunoască, încă din faza inițierii
procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, dispozițiile legale
incidente în aplicarea sancțiunii corespunzătoare situației lui juridice
(exemplu: circumstanțele agravante, atenuante, recidivă). Procurorul este cel
care propune inculpatului încadrarea juridică și, odată ce încadrarea juridică
a fost stabilită prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii
penale sau printr-un asemenea act de schimbare a încadrării juridice,
inculpatul nu are dreptul să o negocieze.
Art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală,
care prevede condiția de valabilitate a acordului (declarația expresă
a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea
juridică), se interpretează în sensul că, până la încheierea procedurii
justiției negociată în faza urmăririi penale, inculpatul poate reveni asupra
consimțământului.
Noțiunea de „pedeapsă” (art. 479 din Codul de
procedură penală) comportă pedeapsa principală și pedeapsa complementară
(pedeapsa accesorie aplicându-se doar în anumite condiții), iar forma de
executare înseamnă modalitatea în care pedeapsa aplicată de instanță va fi
executată [detenție sau suspendare sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 91,art. 92 alin. (1), art. 93 alin. (2) și (3) din
Codul penal].
În situația în care acordul de recunoaștere
a vinovăției se încheie cu soluția renunțării la aplicarea pedepsei,
acesta trebuie să respecte toate condițiile stipulate în art. 80 și art. 82
alin. (2) din Codul penal, iar pentru soluția de amânare a aplicării
pedepsei se au în vedere art. 83 și art. 85 alin. (2) din Codul penal.
Dupa incheierea acordului, inculpatul se poate “razgandi”
Inculpatul nu poate reveni asupra recunoașterii
efectuate la urmărirea penală, întrucât consimțământul său, materializat în
declarația expresă și prin semnătura aplicată pe actul ce conține acordul de
recunoaștere a vinovăției, face dovada exprimării propriei voințe.
Valabilitatea consimțământului ar putea fi
examinată numai dacă sunt probe certe că s-a obținut prin încălcarea
principiului loialității probelor, stipulat în art. 101 din Codul de procedură
penală.
Judecata in cazul unui acord, este simplificata.
În procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi și nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai ușoară nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanțiere, instanța având posibilitatea să pronunțe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală.
Ce solutii poate pronunta in caz de
admitere a acordului:
Instanța trebuie să se pronunțe efectiv asupra
acțiunii penale, soluțiile fiind cele prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din
Codul de procedură penală, potrivit celor stabilite în acordul încheiat.
Singurele posibilități de deliberare într-o manieră diferită față de cele
prevăzute în acord sunt legate de aplicarea unei soluții mai ușoare (fel,
cuantum, modalitate de executare a pedepsei), ca urmare a propriului
examen realizat de instanță asupra temeiniciei celor convenite în acord (nu și
la solicitarea inculpatului sau procurorului, pentru că aceștia au negociat
anterior), aceasta fiind și limita în care se poate exercita calea de atac
[art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Cand poate respinge cererea
Soluția de respingere a acordului de
recunoaștere a vinovăției [art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură penală] poate fi pronunțată numai dacă este incidență vreuna dintre
următoarele situații: nerespectarea condițiilor de fond și de formă (cele de la
art. 480-482 din Codul de procedură penală), insuficiența probelor (sub
aspectul consistenței acestora pentru stabilirea existenței faptei sau
a vinovăției sau al nelegalității administrării unor probe, pe care
instanța, deși nu are competența să le excludă, le poate cenzura și hotărî că
cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existența faptei și a vinovăției),
incidența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale (deces
al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripția), neregularități
în desfășurarea urmăririi penale (necompetența organului judiciar în condițiile
examenului incidenței dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală ce
reglementează nulitățile relative).
Ca atare, instanța sesizată cu acordul de
recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza
retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimțământului valabil
exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susținută de
probe certe că acel consimțământ s-a obținut prin încălcarea principiului
loialității în administrarea probelor, soluția reglementată de art. 485 alin.
(1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală nepresupunând și verificarea
condițiilor de menținere ori de retractare a consimțământului exprimat de
inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanței în această procedură
limitându-se la verificarea acordului de voință al celor doi implicați și la
aplicarea pedepsei și individualizarea acesteia.
Astfel, funcția de judecată a instanței
este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluțiilor
pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1)
lit. a) și b) din Codul de procedură penală.
Ceilalti participanti se pot opune?
Daca persoana vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu pot impiedica incheierea unui acord de recunoastere, totusi acestea se pot opune, prin prezentarea de argumente si concluzii, ca instanta sa admita un astfel de acord de recunoastere, aceasta, evident in faza de judecata.
In plus, dreptul persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi exercitat şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativa.
Concluzii:
Reglementarea acordului de recunoastere reprezinta un pas inainte spre
modernizarea justitiei penale, in care sa nu se mai puna semnul egal, intre
penal si inchisoare. Inchisoarea, trebuie rezervata numai acelor fapte savarsite
cu violente, in cazul carora este necesara izolarea individului, si eventual in
cazul recidivistilor. In rest, justitia penala trebuie sa se bazeze pe recuperarea
prejudiciului si pe educarea in spiritul respectarii legii, a celor care au gresit
prin alte sanctiuni, poate celei mai indicate pecuniare si, munca in folosul
comunitatii.
Cert, cooptarea autorului la stabilirea “tratamentului penal” ce i se va aplica, reprezinta un progres, insa, este regretabil ca ceilalti participanti, pentru moment au o pozitie secundara, cata vreme, fapta vizeaza deopotriva si victima si ceilalti chemati eventual sa raspunda pe latura civila. Apoi, lipseste o conditie care ar fi “decisiva” pentru incheierea unui astfel de acord, anume, recuperarea prejudiciului.
Problema analizata relativ recent de practica judiciara
a fot aceea privind schimbarile succesive aparute
in componenta completului ce a judecat cauza, in prima instanta. In acest sens,
s-a retinut ca, după dispunerea începerii judecății de către judecătorul de
cameră preliminară, pe parcursul derulării procedurii au intervenit mai multe
modificări în compunerea completului de judecată, astfel cum a menționat
apărătorul inculpatului.
Regula de drept: Curtea de Apel Cluj[1] reține că potrivit
jurisprudenței Curții Europene, regula nemijlocirii constituie o garanție
importantă a garanției echității în procesul penal și ea este înțeleasă ca
fiind acea regulă în temeiul căreia într-un proces penal hotărârea trebuie
luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de
administrare a probelor.
Această regulă nu are, însă, un caracter absolut, permițând
derogări ori de câte ori împrejurări excepționale, cu caracter administrativ
sau procedural, fac imposibilă participarea în continuare a unui judecător
într-un proces. Atunci când astfel de împrejurări excepționale există, pentru a
păstra echitatea de ansamblu a procedurii este necesar ca judecătorii care
formează noul complet să înțeleagă în mod corespunzător probele și argumentele
părților. Acest lucru se poate realiza fie prin asigurarea disponibilității în
formă scrisă a declarațiilor (dar aceasta numai în cazul în care credibilitatea
martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială), sau, când se contestă
credibilitatea martorilor, prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau
ale martorilor importanți înaintea completului nou-format.
În viziunea Curții, readministrarea tuturor probelor anterior
administrate în cauză nu este impusă de art. 6 al Convenției, completul de
judecată, în noua sa compunere, urmând a determina dacă există o contestare argumentată a credibilității declarațiilor
administrate anterior și aflate la dosarul cauzei, caz în care, pentru a
asigura posibilitatea completului de a cunoaște și înțelege probele și
argumentele părților, se poate proceda fie la repunerea în discuție a
respectivelor argumente, fie la reaudierea inculpatului și a martorilor
importanți.
În stabilirea modului optim de a proceda se va avea în vedere atât
dacă, la administrarea anterioară a probei, acuzatul a fost asistat de avocat,
dacă a avut posibilitatea exercitării depline a dreptului la apărare, prin
adresarea de întrebări martorului, confruntarea cu acesta, contestarea
credibilității sale etc., cât și dacă acuzatul poate justifica motivat cererea
sa de readministrare a probei, de exemplu prin posibile elemente de noutate,
pertinente, pe care această reaudiere le-ar putea produce.
Comentariu:
Justitia – dincolo de conceptele filosofice si
reprezentariile sofisticate ale conceptului – reprezinta acea activitate, in
care, judecatorul aplica legea unui caz concret. Asadar, activitatea de judecata
poate fi schematizata astfel: 1) stabilirea situatiei de fapt, 2) identificarea
normelor de drept aplicabile acesteia si 3) aplicarea normelor de drept,
situatiei de fapt retinuta.
Cat priveste prima activitate “stabilirea situatiei de
fapt” aceasta trebuie sa fie reconstituita (pentru ca, faptele la data judecatii sunt deja petrecute) insa, nu oricum, ci
strict in baza unor probe, sau indicii puternice care, spre exemplu in materia
penala, sa formeze convingerea “dincolo de orice indoiala rezonabila” ca acuzatul
a savarsit fapta penala ce-i este imputata.
Se observa astfel ca activitatea de stabilire a
situatiei de fapt, in realitate, se refera la “convingerea” pe care judecatorul
si-o formeaza, ce reprezinta un veritabil proces cognitiv, specific psihologiei
judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului,
referitoare la vinovăția inculpatului.
In mod cert, procesul cognitiv se desfășoară după reguli
psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere
proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile analizate,
existente în cuprinsul dosarului.
Evident, convingerea judecatorului nu se formeaza strict la
finalul procesului – cand teoretic, trebuie interpretate toate probele analizate
– ci, pe parcurs, prin observarea inclusiv a modului cum sunt administrate
aceste probe. Bunaoara, daca ne referim la audierea unui martor, dincolo de
cele declarate de catre acesta, aspecte care vor fi consemnate in declaratia scrisa
de martor, conteaza si comportamentul martorului in timpul audierii, ce va
releva credibilitatea spuselor martorului, aspecte care pot si trebuie sa fie
observate de catre judecator. Acelasi lucru se poate spune si in cazul
declaratiilor partilor, sau celorlalti subiecti procesuali.
Tocmai de aceea se impune aceasta regula a nemijlocirii administrarii
probelor de catre judecatorul ca va da solutia in acel dosar, si continuitatea
completului, ce presupune ca judecatorul care a inceput si administrat probele,
sa fie si cel care pronunta solutia in cauza.
Ne aducem aminte, modelul American, unde de regula intregul proces
se intinde pe cateva zile, astfel incat judecatorul poate percepe exact
reactiile martorilor si partilor, si poate da solutia prompt, inclusiv prin
aprecierea asupra credibilitatii.
Or, daca apare o schimbare in complet, atunci noul judecator, nu
va avea decat posibilitatea sa consulte transcrierea celor declarate, mai
exact, declaratiile scrise de la dosar, care evident, nu surprind si reactiile celor
ce le-au dat.
Bineinteles ca realitatea ne ofera – uneori prea – multe exemple
in care in cursul judecatii, apar modificari in compunerea completului,
schimbandu-se judecatorii, caz in care, se pune intrebarea daca, hotararea data
de catre judecatorul ce nu a participat la administrarea probelor este una valabila
ori nu, fiind evident incalcat principiul nemijlocirii si al continuitatii
completului.
Marturisesc ca solutiile practice au fost extrem de diverse, de
regula, instantele superioare preferand sa “teoretizeze” si sa imbratiseze
motivari “cliseu” de genul “principiul continuitatii nu este absolut, si
judecatorul nou intrat a putut sa isi formeze convingerea in baza declaratiilor
scrise de la dosar” motivarii, care in opinia mea sunt absolut superficiale, si
nu conving ca instanta superioara chiar a fost preocupata de respectarea
drepturilor persoanelor implicate la un proces echitabil – inclusiv, din
perspectiva continuitatii completului.
Insa, speta rezumata mai sus, aduce un element de noutate, mai
exact, surprinde o conditie care ar justifica intoleranta nerespectarii regulii
continuitatii, mai exact, se urmareste conditia “dacă există o contestare argumentată a credibilității declarațiilor
administrate anterior și aflate la dosarul cauzei” caz in care, judecatorul nou
intrat in complet, va trebui sa readministreze probele, in asa fel incat sa se
poata convinge de credibilitatea declaratiilor martorilor. Dimpotriva, daca o
astfel de contestatie nu este formulata – privind credibilitatea – atunci, intr-adevar,
este suficient ca noul judecator sa ia cunostinta de declaratiile martorilor si
transcrierile existente la dosar.
As adauga eu, ca aceasta
obligativitate a readministrarii trebuie retinuta si atunci cand, independent
de sustinerile partilor, din dosar exista date certe ce nasc un dubiu puternic
privind credibilitatea declaratiilor martorilor, aspect ce poate fi observat si
din oficiu de catre judecator, caz in care, pentru asigurarea aflarii
adevarului, judecatorul, trebuie sa readministreze probele constand in declaratiile
martorilor sau ale participantilor.
De regula, dupa
pronuntarea unei hotarari – afisarea solutiei pe portelul instantei – partile
sunt nerabdatoare sa afle, exact motivele pentru care instanta a luat respectiva
hotarare, cu atat mai mult cu cat in functie de aceasta (motivarea hotararii)
partea interesata va formula si calea de atac.
Insa nu sunt putine situatiile in care, partile raman absolut dezamagite in momentul in care primesc hotararea, constatand fie ca aceasta nu este motivata, fi ca, motivele expuse nu vizeaza argumentele lor, ori sunt de-a dreptul de “neinteles”, context in care se pune intrebarea: Cum testam calitatea unei motivari?
Inainte de a expune succint cateva repere, trebuie sa amintim ca redactarea unei hotarari pe numeroase pagini, nu echivaleaza cu motivarea acesteia, deoarece, de regula, in partea introductiva, sunt reluate expunerile partilor, care – gratie trimiterii in format electronic – sunt integrate ad literam, si astfel avem hotarari tot mai stufoase. Ceea ce intereseaza, este exact motivarea proprie judecatorului pentru care adopta solutia respectiva, de regula, aceasta fiind “demarcata”, fiind precedata de sintagma “analizand actele si lucrarile …”
Incontestabil, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decat daca sustinerile partilor sunt examinate de catre instanta, aceasta avand obligatia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba sau cel putin de a le aprecia (CEDO cauza Achina impotriva Romaniei, cauza Gheorghe impotriva Romaniei). Singura garantie ca instanta a analizat sustinerile partilor, argumentele si probele administrate o reprezinta motivarea hotararii judecatoresti.
Hotărârea prin care instanța soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere/considerentele și dispozitivul. Motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, fapt ce presupune, o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin continutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.
CCR[1]: Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).
Obligativitatea motivării hotărârilor
judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a
art.21 alin.(3) din Constituția României și art.6 alin.(1) din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se
reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din
28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30,
dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta
observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât
Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci
drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai
1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept
nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către
instanța sesizată.
Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC).
Practica Judiciara:
ICCJ: În cazul în care considerentele deciziei instanţei de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de apelantă cu privire la soluţia primei instanţe, instanţa de apel arătând doar, în termeni generali, că tribunalul a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente, sunt încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind, astfel, incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016).
ICCJ: obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. În speță, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare. (Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenții).
ICCJ: motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronuntată în recurs de Sectia civilă si de proprietate intelectuală a Înaltei Curti de Casatie si Justitie
Sanctiunea, pentru nemotivarea unei hotarari ori prezentarea unor motive neclare, si chiar contradictorii intre ele, ori cu dispozitivul (hotararea luata) se sanctioneaza cu nulitatea hotararii, fiind incalcat dreptul la un proces echitabil al partilor.
Testul propus, vizeaza verificarea imprejurariilor daca: motivarea este inteligibila (poate fi inteleasa); clară și precisă, si daca se refera la probele administrate în cauză, cu care să fie în concordanță cu acestea, si să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.
[1] CCR Dec.
nr. ./2018
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei - o formă de justiție negociată - ce permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil.
Acesta are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, nu este conditionata de incheierea unei tranzatii ori medieri si in ce priveste latura civila a procesului penal.
Cum stim insa, la procesul penal, participa alturi de inculpat si procuror si alti subiecti, respectiv persoana vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, context in care, se ridica intrebarea daca acesti “terti” fata de acordul de recunoastere, se pot opune in vreun fel la incheierea si valorificarea acestuia.
Amintesc aici ca intotdeauna, acordul de vinovatie se incheie numai intre inculpat si procuror, fara participarea si a partii civile, responsabile civilmente ori a persoanei vatamate, care desi participa la procesul penal sunt totusi “terti” fata de acordul de recunoastere, situatie in care, se pune intrebarea daca acestia pot contesta incheierea unui acord de recunoastere, ori daca pot ataca hotararea pronuntata in baza unui astfel de acord.
Astfel, avand doua “laturi – civila si penala” atunci cand, instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei.
Asadar, care este rolul “tertilor” ?
Chiar daca, acestia nu participa la incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, ce se incheie strict intre inculpat si procuror, ei bine, fiind persoane interesate de modul in care se stinge latura civila, acestea “vor avea un cuvant de spus” in momentul in care, instanta va fi sesizata pentru a se pronunta o solutie in baza acestui acord de recunoastere.
In acest moment “tertii” vor putea face observatii si pune concluzii impotriva admiterii acordului de recunoastere, dreptul acestora rezultand in clar din dispozitiiel legale, si anume: art. 484 alin. (2) Cod proc. penala, ce prevede in clar ca la solutionarea cererii privind acordul, de catre instanta competenta “se citează inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată” Totodata, in acelasi text, se arata ca “Instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate”.
Sigur, exercitarea dreptului la acces la justitie si la un proces echitabil impune ca, odata citata persoana vatamata, partea civila sau partea responsabila, sa poata formula observatii si concluzii privind solutia ce se va da in legatura cu acordul de recunoastere, altfel, citarea acestora ar fi pur formala si lipsita de orice continut.
De altfel, un argument in plus este si acela ca acesti terti fata de acord, pot formula si apel impotriva solutiei de admitere a acordului de recunoastere (art. 488 Cod proc. penala).
Concluzionand, chiar daca persoana vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu pot impiedica incheierea unui acord de recunoastere, totusi acestea se pot opune, prin prezentarea de argumente si concluzii, ca instanta sa admita un astfel de acord de recunoastere, aceasta, evident in faza de judecata.
In plus, dreptul
persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente,
alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de
admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi
exercitat şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi
forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a
invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativa.
Declarația Universală
a Drepturilor Omului prevede în primul său articol că „toate ființele umane se
nasc libere și egale în demnitate și în drepturi." Principiul
egalității și principiul non-discriminării sunt componente esențiale ale
dreptului umanitar internațional.
Centrul pentru
Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României este primul
caz adus în fața Curții Europene cu privire la protecția instituită de aceasta
împotriva încălcării abuzive a drepturilor persoanelor cu dizabilități, care nu
sunt capabile să facă o plângere sau să solicite repararea prejudiciilor
cauzate în fața unor instanțe naționale. Acest caz pune in lumina angajamentul
Curții de a asigura accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități, în
pofida cerințelor sale extrem de restrictive în ceea ce privește calitatea
procesuală.
In prezent, Curtea
recunoaște calitatea procesuală doar rudelor victimei pentru a înainta o cerere
privind încălcarea articolul 2 al CEDO privind dreptul la viață.
Cazul ridică problema
conștientizării cu privire la aspectele legate de accesul la justiție al
persoanelor cu dizabilități, dar evidențiază și eșecul autorităților de a-și
îndeplini obligațiile substanțiale și procedurale, de a lua măsuri rezonabile
pentru a proteja viața acestor persoane.
Conform cererii
nr.47848/08, solicitantul, Valentin Câmpeanu, acum decedat, a fost un cetățean
român de etnie romă născut în 1985. El a fost abandonat la naștere, nu și-a
întâlnit niciodată părinții și a trăit toată viața în instituții de îngrijire.
El a fost diagnosticat cu „retard mental profund, un IQ de 30 și HIV",
și a fost caracterizat în consecință, ca aparținând grupului cu handicap
„sever". În timp, el a dezvoltat de asemenea simptome asociate, cum ar fi
tuberculoza pulmonară, pneumonia și hepatita cronică. Domnul Câmpeanu a trebuit
să părăsească în septembrie 2003 casa de copii unde a trăit, după atingerea
vârstei de majorat. Toate eforturile depuse de autoritățile locale pentru a
identifica o instituție pentru adulți care dorește să-l accepte au fost în zadar,
în mare parte ca urmare a infecției cu HIV, în ciuda faptului că diagnosticul
medical a fost în așa manieră dat, încât procesul de admitere să fie facil,
prin eliminarea referirii la orice dizabilitate intelectuală. În cele din urmă
Câmpeanu a fost admis la o casă socială, unde a fost adus fără îmbrăcăminte
adecvată sau tratamentul antiretroviral pe care îl lua de ani de zile. A stat
acolo timp de cinci zile, înainte de a fi transferat la Spitalul de Psihiatrie
Poiana Mare, unde a fost abandonat într-o cameră de izolare, lipsit de
îngrijire corespunzătoare, de tratament, și în condiții de viață extrem de
degradante. Câmpeanu a murit acolo la 20 februarie 2004.
Înalta Curte de
Casație și Justiție din România a recunoscut că Centrul pentru Resurse Juridice
(denumit în continuare: CRJ), un ONG, are calitatea procesuală de a iniția și a
continua procedurile interne în numele reclamantului.
Această cerere testează angajamentul Curții de a
asigura căi de atac efective împotriva încălcărilor extreme a drepturilor
omului, suferite de către persoanelor cu handicap, în contextul în care, în
conformitate cu normele sale de procedură, numai victimele directe sau rudele
lor ar putea depune o astfel de cerere.
In cazul lui Valentin
Câmpeanu, circumstanțele morții sale au fost aduse în fața instanțelor române
de către CRJ în numele său. ONG-ului i-a fost recunoscută calitatea
procesuală pe parcursul investigațiilor. Procedurile interne au fost încheiate
într-o manieră de rea-voință în raport cu cazul de față, deoarece Parchetul a
considerat că „nu a fost stabilit niciun raport de cauzalitate între moarte și
activitățile celor doi inculpați ", și că, în raport cu inculpații, „cei
doi își îndeplineau sarcinile în mod corespunzător."
Pe 17 iulie
2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat definitiv România
în Cazul Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu
împotriva României.
În Sentința
definitivă, judecătorii CEDO au hotărât cu unanimitate că autorităţile
române au încălcat art. 2 al Convenției – Dreptul la viață – atât sub
aspect material, cât şi sub aspect procedural. De asemenea, judecătorii CEDO au
hotărât cu unanimitate încălcarea art. 13 din Convenţie – Dreptul la un
recurs efectiv -, coroborat cu art. 2 din Convenţie, de către autoritățile
Române.
Urmând argumentul că
„interesul public pretinde o decizie asupra fondului cauzei” majoritatea s-a
ghidat după maxima utilitaristă salus publica suprema lex est, şi a profitat de
oportunitatea acestei cauze pentru a impune obligații generale pozitive asupra
Statului pârât în legătură cu „persoane cu dizabilități mentale aflate într-o
situație asemănătoare cu dl Câmpeanu”
Prin admiterea acestei cereri, Curtea isi consolideaza propriul rol,acela ca „deciziile pronuntate de o astfel de curte sunt obligatorii si nu sunt susceptibile de a fi contestate in sistemele de drept nationale pe motive care privesc accesul la justitie”.
George Stinney Jr, de origine africană, a fost
cea mai tânără persoană care a fost condamnată la moarte în Statele Unite în
secolul al XIX-lea. Avea doar 14 ani când a fost executat pe scaunul electric.
În
timpul procesului, chiar şi în ziua execuţiei sale, George a adus mereu Biblia
cu el, jurând să fie nevinovat. A fost acuzat de uciderea a două fete albe,
BETTY ŞI MARY DE 7 de ani, ale căror cadavre au fost găsite în apropierea casei
în care adolescentul locuia cu părinţii.
La
acea vreme, toţi membrii juriului erau albi. Procesul a durat doar 2 de ore,
iar decizia a fost anunţată 10 de minute mai târziu.
Părinţii
copilului au fost ameninţaţi şi au împiedicat accesul la tribunal, şi apoi au
fost expulzaţi din oraş.
Înainte
de execuţie, George a petrecut 81 de zile în închisoare fără şansa de a-şi
vedea părinţii. El a fost ținut în izolare, la 100 km de orașul său, și a fost
interogat singur, fără avocat și fără părinți. A fost executat cu 5380 de volţi
în cap.
70
de ani mai târziu, nevinovăția lui a fost în cele din urmă încercată de un
judecător Carolina de Sud. Copilul a fost nevinovat, dar a fost acuzat pe
nedrept de o crimă în ochii unor lucruri mai grave: să se nască negru.
Sursa: https://www.facebook.com/maria.calendano/posts/2709959269044326
Situațiile în care un polițist va putea pătrunde în locuința unei persoane, fara voia acestuia și posibil chiar folosind forța, sunt prevăzute într-un document care a primit votul decisiv la Camera Deputaților. Proiectul de lege pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice se va aplica efectiv dacă primește aprobarea prin decret și de la șeful statului și după ce e publicat în Monitorul Oficial.
Documentul prevede că un polițist va avea dreptul să intre în orice mod într-o locuință sau un spațiu delimitat deținut de o persoană sau o firmă, chiar și fără acordul proprietarului/reprezentantului legal, pentru:
- a salva viața sau integritatea corporală a unei persoane, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană aflată în pericol;
- a preveni răspândirea unei epidemii, dacă există indicii că în acel spațiu este o persoană decedată;
- a prinde autorul unei infracțiuni flagrante, comisă prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante, prin violență, ori de către o persoană mascată, deghizată sau travestită, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu;
- a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spațiu.
În toate cazurile de mai sus, folosirea forței se va putea face dacă: există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor sau în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările polițistului de a pătrunde în acel spațiu.
Față de reglementarea actuală, din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, aceste prevederi vor completa un cadru nedetaliat până acum.
Pot beneficia de liberarea condiționată deținuții condamnați care îndeplinesc anumite condiții cumulativ:
-au executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește zece ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de zece ani;
-se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
-au îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedesc că nu au avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
-instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.
Dacă vorbim de persoane încarcerate pe viață e nevoie de o executare efectivă de 20 de ani de detențiune și de o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, plus îndeplinirea ultimelor două condiții de mai sus.
Cei care au împlinit vârsta de 60 de ani, Codul penal prevede că e nevoie de executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depășește zece ani, sau a cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de zece ani.
Cei care ies din închisoare având doi sau mai mulți ani din pedeapsă rămași neexecutați sunt supuși unor măsuri de supraveghere și au anumite obligații precise, stabilite la momentul ieșirii din detenție: să se prezinte la serviciu de probațiune când i se cere, să urmeze anumite cursuri, să primească vizitele supraveghetorului ș.a. Li se poate impune inclusiv să nu se ducă în anumite locuri, la anumite persoane, să nu conducă și să nu poarte arme.
Comiterea unei noi fapte îi aduce înapoi în detenție. Chiar dacă pentru această nouă faptă penală condamnarea intervine mai târziu, restul de pedeapsă rămasă se va executa, fără dar și poate, liberarea condiționată fiind revocată.
Propunerea vine în completarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, astfel încât hărţuirea, hărţuirea sexuală şi cea psihologică să fie interzise atât în spaţiile publice, cât şi în privat.
Oana Bîzgan, cea care a inițiat această propunere, a declarat într-un comunicat de presă că hărțuirea din spațiile publice afectează un număr foarte mare de fete și femei din țară, cum ar fi:
- 8/10 femei spun că nu se simt în siguranță când merg pe stradă noaptea
- 4/10 nu se simt în siguranță nici în timpul zilei
- 7/10 femei din România nu se așteaptă ca vreo altă persoană să intervină dacă sunt hărțuite pe stradă.
,,Sper ca aceste lucruri să se schimbe odată cu intrarea în vigoare a acestei legi. Zi de zi, femeile din România sunt agresate și umilite prin hărțuire - sub toate formele sale - inclusiv în școli și universități, la locul de muncă, pe stradă, în transportul în comun și în instituții publice. De cele mai multe ori, hărțuitorii nu se opresc doar la abuzuri verbale sau gesturi. Hărțuirea profesională poate duce la forme grave de violență, iar acest lucru nu mai poate fi tolerat", a declarat deputatul independent Oana Bîzgan.
Potrivit comunicatului, propunerea legislativă iniţiată de Oana Bîzgan va rezolva două necesităţi majore ale cadrului legislativ actual: interzicerea tuturor formelor de hărţuire ce nu intră sub spectrul legii penale sau al relaţiilor de muncă, precum şi sancţionarea lor.
De asemenea, se mai precizează că orice contravenţie menţionată în propunerea legislativă nu va înlătura eventualul caracter penal al faptelor. Legea va fi aplicată de către ofiţerii, subofiţerii şi agenţii din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, precum şi de către poliţiştii locali.
„Odată cu interzicerea expresă a hărţuirii inclusiv în spaţiul public, hărţuitorii se vor gândi de două ori înainte, ştiind care sunt riscurile – scopul este unul preventiv. Am făcut primul pas, dar hărţuirea este un fenomen complex – lucrez la alte iniţiative legate de acest subiect, inclusiv unele educative”, a declarat iniţiatoarea proiectului.
Propunerea legislativă a fost semnată de 75 de parlamentare şi parlamentari din toate formaţiunile politice, atât de la putere, cât şi din opoziţie.
Au fost stabilite toate circumstanțele
producerii mortii, inclusiv orice alte posibile scenarii, altele decat
sinucidere? Exista suficiente dovezi pentru a exclude şi
ipoteza unui omor disimulat sub forma unei sinucideri? Au
considerat autoritatile, evenimentul drept sinucidere prima facia și, dacă da,
pentru ce motiv? Au făcut autoritatile judiciare tot ce le este în
putere să înlăture orice dubiu privind
cauza mortii, pentru a satisface astfel interesul familiei decedatului
vizavi de toate circumstanţele
legate de moartea persoanei? Au fost rudele
apropiate ale victimei implicate în procedura într-o măsura necesară
pentru a-i proteja interesele sale legitime? Exista omisiuni ori
nereguli procedurale din partea autoritatilor judiciare, care sa fi compromis
ancheta, ori posibilitatea deplinei lamuriri a cauzei? La
sfarsitul anchetei, mai exista elemente care ar putea să creeze
dubii vizavi de concluzia sinuciderii ? Ancheta s-a desfasurat
prompt, si din oficiu? Anchetatorii au luat măsuri rezonabile pentru
a urmări liniile de anchetă propuse de surse private și
oficiale cu privire la cauza reala a mortii (sinucidere sau omor)?
Acestea sunt numai cateva dintre intrebarile
“cheie/test” (desprinse din analiza[i]
practicii Curtii Europene) prin care se poate stabili daca Statul si-a
indeplinit, ori nu obligatia procedurala de a efectua o ancheta efectiva
privind moartea unei persoane. Sigur, nu orice moarte, poate “activa” obligatia
Statului de a efectua o ancheta efectiva, ci numai acele situatii de moarte
violenta ori – in special (subiectul analizei – de moarte suspecta de a fi
violenta, cand, la prima vedere (prima facia) aparenta este cea a unui suicid.
1. Cateva
notiuni de medicina-judiciara[ii]
(rezumativ expuse):
Moartea[iii] din punct de vedere medico-legal, dar si juridic
poate fi considerata violenta sau neviolenta.
Intre aceste doua tipuri, se interpune si o varianta intermediara – ce se
mentine numai pana la finalizarea investigatiilor - si anume moartea
suspecta de a fi violenta[iv].
Diagnosticul “juridic” de Moarte violenta[v],
este aplicat atunci cand moartea se produce ca urmare a nerespectarii dreptului
la viata al fiintei umane, si poate interveni in urmatoarele imprejurari:
accident, sinucidere, omor la care se adauga si eutanasia. Moartea
neviolenta se produce fara a se incalca dreptul la viata al
fiintei umane si de regula fara interventia unui agent traumatic extern
organismului, fiind astfel, determinate de cauze interne, aceasta putand fii:
naturala (“de batranete”), sau patologica. Moartea suspecta de
a fi violenta (sau asa numita moarte obscura sau subita[vi])
datorita cauzelor si conditiilor/circumstantelor in care s-a produs, nu poate
fi inclusa de la inceputul investigatiilor in vreuna dinte cele doua tipuri
(violenta sau neviolenta) astfel incat, in baza rezultatelor investigatiilor se
va putea face aceasta “diagnosticare juridica”.
Alaturi de aceasta caracterizare generala,
potrivit regulilor tanatologiei, moartea este
considerată suspectă[vii] în
următoarele situații[viii]: Un
deces este considerat moarte suspecta în următoarele situații: a) moarte subita; b) decesul unei persoane a carei
sănătate, prin natura serviciului, este verificata periodic din punct de vedere
medical; c) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta
unei întreprinderi sau instituții; d) deces care survine în custodie,
precum moartea persoanelor aflate în detenție sau private de libertate,
decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în
închisoare sau în arestul poliției, moartea asociata cu activitățile poliției
sau ale armatei în cazul în care decesul survine în cursul manifestatiilor
publice sau orice deces care ridica suspiciunea nerespectării drepturilor
omului, cum este suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament
violent sau inuman; e) multiple decese repetate în serie
sau concomitent; f) cadavre neidentificate sau scheletizate; g) decese survenite în locuri publice sau izolate; h) moartea este pusă în legătură cu o deficienta în acordarea
asistenței medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a
muncii;i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o
intervenție diagnostica sau terapeutică medicochirurgicala.
Pentru stabilirea juridica a felului mortii
(violenta, neviolenta) se impune a determina cauza mortii, care
din punct de vedere medico-legal, nu se reduce numai la cauza propriu-zisa
a mortii (tanatogeneza) ci, trebuia analizata dintr-o perspectiva mai ampla,
determinata de interferenta conditiilor si circumstantelor ce
intervin in determinismul mortii.
Astfel, cauzalitatea medico-legala, se
refera la relatia de cauzalitate dintre un anumit eveniment (traumatism)
si unele manifestari clinice sau chiar moarte[ix], iar
prin notiunea de traumatism (leziune corporala) se intelege,
orice proces patologic care apare dupa interventia brusca, directa sau
indirecta a unui factor extern – mecanic, fizic, chimic, biologic – si care se caracterizeaza
prin modificari structurale, fiziopatologice si moarte[x].
Se observa astfel, ca din punct de vedere juridic,
intereseaza factorul[xi] care
a determinat decesul violent (cauza tanato-initiala) precum si
restul elementelor tanatogeneratoare. Acesta (cauza prima) putand fi
reprezentat de o heteroagresiune (umana sau animala)
sau autoagresiune.
Relativ la acest factor tanato-initial, in cazul heteroagresiunii,
poate consta intr-o actiune sau inactiune, declansatoare, cum spuneam, a
lantului tanatogenerator. Chiar mai mult, cercetarile judiciare, au in anumite
situatii, sarcina de a lamuri conditiile aparitiei acestei actiuni tanato-initiale,
pantru a stabili daca, actul suicidar reprezinta un act de vointa voluntar al
subiectului (daca a actionat liber – actiune libera in cauza) sau
dimpotriva, este un act determinat.
Schematizand succesiunea in timp a evenimentelor
tanatogeneratoare, se poate – in opinia mea – spune ca avem o faza
externa, ce debuteaza cu acea actiune sau inactiune (cauza prima)
de natura umana[xii] ce
cauzeaza
traumatismul[xiii] tanatogenerator,
continuand cu faza interna in care sunt cuprinse toate
modificarile structurale si/sau fiziologice, posttraumatice, ce determina
moartea biologica, acesta fiind procesul de producere al mortii, in care,
evident vor fii incluse si acele stari, situatii, imprejurari cu valoare de
conditie sau circumstanta.
Pentru a diferentia cele doua aspecte (extern si intern)
putem spune ca avem o cauza juridica (actiunea sau
inactiunea umana) ce marcheaza inceputul lantului cauzal, ce determina cauza
medicala, respectiv traumatismul, care la randul sau, determina
moartea biologica.
2.
Sinuciderea – la
prima vedere - moarte suspecta de a fi violenta.
Sinucidere[xiv] – prima
facia. Experienta comuna
ne releva multe situatii practice in care, la prima constatare (la fata
locului) circumstantele intalnite, pot pleda spre o (pre)concluzie privind un
act suicidal, si tot aceasta – experienta comuna – este cea care, ne
reaminteste, ca nu putine au fost
situatiile in care, actele de de omucidere au fost “deghizate in sinucideri” astfel spus, au fost acte disimulate,
creand impresia unui act suicidal. De aici, si nevoia de
prudenta si rezerva, in avansarea unor concluzii (de multe ori “pripite” si
neavenite) mai inainte de lamurirea cauzei, prin activitatiile investigative
specifice.
Neconventional, am denumit aceasta situatie “suicid–prima
facia” pentru a desemna, ipoteza in care, la prima vedere “pare” a fi o
sinucidere, si de aici se pune intrebare: Ce conduita trebuie adoptata de catre
autoritatile statele (judiciare)?
Cum deja am anticipat, ne gasim in etapa in care dezlegarea “misterului mortii” nu mai depinde de “flerul” anchetatorului, ci, constituie o
veritabila obligatie a statului, ce evident, se subsumeaza notiunii de
obligatie procedurala. Aceasta, (si) pentru simplul motiv ca ne gasim in
ipoteza unei “morti suspecte” ce incontestabil, care dupa cum voi dezvolta in
cele ce succed, activeaza obligatia statului de a desfasura o ancheta efectiva.
De
la bun inceput, trebuie subliniat un fapt mai mult decat evident, si anume ca exigentele cerute unei astfel de
anchete, sunt absolut similare cu cele impuse in cazul unui omor, astfel incat,
trebuie respectata intocmai aceeasi metodologie investigativa, apta sa asigure
o lamurire a felului si cauzei mortii persoanei.
Temeiul
sustinerii de mai sus, il constituie insasi abordarea Curtii Europene, care in
evaluarea eficacitatii unei anchete, in astfel de situatii (moarte suspecta,
suicid) aplica acelasi “test” ca si in cazul investigarii unei omucideri.
Tocmai in acest sens, pentru a verifica modul cum autoritatile judiciare au
investigat cauza, Curtea s-a intrebat daca la momentul de inceput al
anchetei au existat “suficiente dovezi pentru a exclude şi ipoteza unui
omor premeditat[xv]”
astfel incat, sa se adopte versiunea suicidului.
Prin urmare, nu trebuie “cautate” dovezi sau
indicii, pentru a fi cercetata si versiunea de ancheta a omuciderii, ci
dimpotriva, pentru a putea fi abandonata aceasta versiune, trebuie sa existe
probe certe care sa o excluda. Insa, pana la a stabili daca exista
ori nu astfel de probe, acestea trebuie identificate si administrate, cu alte
cuvinte investigatia (in sens larg) trebuie initiata fara intarziere, si din
oficiu, intocmai ca in cazul unui omor.
3.
Obligatiile statului privind
protejarea vietii.
Viata, premisa si suportul tuturor drepturilor, si cu adevarat “cel mai
fundamental[17]”
drept al oricarei fiinte umane, cum era si firesc, se bucura de cea mai inalta
protectie juridica, atat in plan national cat si, indeosebi, international,
unde, statele, in mod reciproc, s-au obligat sa respecte tuturor fiintelor
umane aflate sub jurisdictia lor, acest drept suprem – dreptul de a trai.
O remarca se impune
a fi facuta, care ne va fi de folos, in intelegerea nevoii de a proteja viata,
inclusiv in cazul in care moartea s-a produce (evident, viata celorlalti, prin
initierea unei anchete).
Astfel, premisa de
la care pornim este aceea ca, interesul pentru protejarea acestui drept, apartine nu doar
fiintei umane (titularului) ci, in egala masura si societatii, care dincolo de
dezideratul respectarii drepturilor fundamentale, este in mod direct interesata
sa isi protejeze indivizii ce o compun, fara de care, si-ar inceta propria
existenta si chiar scopul de a fi.
Alaturi de acestia (individul si societatea) se adauga si o a treia categorie
de persoane interesate, respectiv apropiatii unei persoane
(familiei, persoanelor cu care victima avea relatii asemanatoare celor de
familie) care, asa cum vom vedea, in ipoteza unei morti suspecte, au dreptul si interesul moral propriu de a formula plangere si de a
participa in mod activ la ancheta ce trebuie sa elucideze cauzele mortii si, eventual,
sa-i traga la raspundere pe cei vinovati.
Revenind la protectia juridica a dreptului la
viata, se cuvine a aminti ca aceasta se concretizeaza inter alia si prin instituirea a doua
tipuri de obligatii in sarcina Statelor – art. 2 Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de
tip: negativ si pozitiv. Obligatia negativa, consta in interdictia,
ca si regula, a provocarii intentionate a mortii unei persoane prin agentii
sai. Obligatiile pozitive, constau in obligatiile statului relativ
la necesitatea protejarii efective si eficace a vietii persoanelor aflate sub
jurisdictia lor, prin masuri legislative, administrative[18] si
chiar - in optica mea - si judiciare[19].
Alaturi de aceste obligatii substantiale,
Statul are si un set de obligatii procedurale, decurgand din acelasi articol 2
din Conventie, respectiv de a initia si desfasura o ancheta efectiva, cu
privire la circumstantele mortii unei persoane, cu scopul de a
identifica si pedepsi pe cei responsabili.
4.
Obligatia
procedurala de a desfasura o ancheta efectiva.
Seriozitatea si profunzimea cu care statul isi respecta aceasta obligatie
procedurala – de a desfasura o ancheta efectiva – da, in opinia mea,
dimensiunea cea mai fidela a gradului de respectabilitate al fiintei umane. Practic, in acest
mod, se demonstreaza “cat de mult valoreaza, viata unui om” pentru societatea
respectiva. Daca statul – prin agentii sai, organele judiciare – vor valoriza
cu adevarat, viata oricarei fiinte umane, atunci, in orice ipoteza in care, se
nasc suspiciuni ca moartea a fost provocata, prin nesocotirea dreptului la
viata, negresit, vor desfasura cu adevarat o ancheta prompta, serioasa,
aprofundata, in asa fel incat “misterul mortii” (de cele mai multe ori) sa fie
ridicat, si circumstantele in care a intervenit, sa fie lamurite, si eventualii
responsabili, tinuti raspunzatori.
Chiar daca o astfel de obligatie, este in mod
“traditional” conceputa ca fiind una de mijloace (de diligenta) totusi,
exigentele cerute, data fiind valoarea suprema “in joc” sunt cele mai crescute,
iar asteptarile, pe masura.
Indeplinirea cu rigurozitate a acestei
obligatii procedurale, depaseste interesul persoanelor apropiate celui decedat,
constituind astfel o chestiune ce se circumscrie notiunii de interes general,
cata vreme, prin manifestarea unei reactii ferme si intransigente din partea
statului, se da semnalul ca nicio atingere ilicita adusa dreptului la viata nu
poate fi tolerata, si nu poate ramane nepedepsita, vorbind aici de
exemplaritatea reactiei sociale si efectual sau inhibitor, fata de pornirile
antisociale, intr-un cuvant, de preventia generala.
In egala masura, o reactie vehementa a
statului, confera nu doar satisfactie societatii, dar si un grad de incredere
fiecarei persoane ca acest drept fundamental este cu adevarat protejat si
valorizat, contribuind la consolidarea sentimentului de securitate.
5.
Cand
este “activata” aceasta obligatie?
Incontestabil, asistam la o expansiune
continua a campului de incidenta al acestei obligatii procedurale a statului de
a desfasura o ancheta efectiva. Daca initial, aceasta obligatie avea un domeniu
destul de restrans – in principiu, pentru acele cazuri de moarte produsa de
catre agenti ai statului, in prezent, s-a ajuns inclusiv la necesitatea
cercetarii potentialilor „autori intelectuali” adică persoanei care a comandat
asasinarea[20] si
deopotriva, a ipotezei determinarii unui suicid. Practic, am putea spune ca in
orice situatie de “moarte misterioasa” sau, juridiceste spus, moarte
suspecta de a fi violenta (pe langa situatiile de moarte
violenta, certa) statul are obligatia de a angaja o ancheta pentru
lamurirea conditiilor in care a intervenit decesul, si responsabilizarea celor
vinovati.
6. Standardele cerute
unei anchete efective;
Diversitatea si
multitudinea de situatii, impiedica alcatuirea unei liste exhaustive privind
„criteriile de evaluare” fiind, si in acest caz, in prezenta unei notiuni
autonome – cea de „ancheta efectiva” – aflata intr-o continua evolutie,
interpretativa, generata si impulsionata de „circumstantele si conceptiile
timpului” actual[xvi] Chiar si asa, principalele „repere”
pot fi decelate, acestea fiind:
1) Caracterul Adecvat al
anchetei. Pentru a fi "eficace" o investigație privind circumstantele
decesului unei persoane, trebuie să fie în primul rând adecvată (Hotărârea
Ramsahai și alții v. Țările de Jos §
324). In alte cuvinte fiind spus, autoritatiile sunt obligate sa ia toate
măsurile rezonabile pentru a asigura probele cu privire la incident, incluzând,
printre altele, mărturia martorilor oculari, dovezile medico-legale care să
furnizeze o evidență completă și exactă a leziunii și o analiză obiectivă a
constatărilor clinice, inclusiv a cauzei decesului. (Armani Da Silva împotriva
Regatului Unit, 166). O investigație eficientă poate, în anumite circumstanțe,
să necesite exhumarea corpurilor decedatului, în pofida opoziției familiei
(Solska și Rybicka împotriva Poloniei, §§ 120-121).
Tocmai de aceea,
concluziile investigației trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată,
obiectivă și imparțială a tuturor elementelor relevante. Nerespectarea unei
linii evidente de anchetă subminează într-o măsură decisivă capacitatea
anchetei de a stabili circumstanțele cauzei și identitatea celor responsabili
(Mustafa Tunç și Fecire Tunç împotriva Turciei [GC], § 175).
Spre exemplu, Curtea a
considerat ancheta inadecvată atunci când, de exemplu: s-a refuzat sa se
realizeze o reconstrucție a incidentului (reconstituire); neanalizarea armelor
de foc; lipsa unei înregistrări pictoriale adecvate a traumelor cauzate corpului
victimei de glonțul fatal; ancheta medico-legală a fost defectuoasă (Tanlı v.
Turcia, § 153); autoritățile au acceptat versiunea faptelor prezentate de
agenții statului inculpat fără a mai fi auzit de alți martori (Özalp și alții
împotriva Turciei, § 45) sau s-au bazat în mare măsură pe raportul întocmit de
aceștia (İkincisoy v. Turcia, § 78); Ancheta privind uciderea unui jurnalist de
investigație sa concentrat numai pe o singură linie de anchetă fără a examina
alte afirmații.
Cert, orice deficiență a
investigației care îi subminează capacitatea de a stabili cauza morții sau
persoana sau persoanele responsabile va risca să nu se conformeze acestui
standard (Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit [GC], § 166).
2) Promptitudinea
anchetei si initierea din oficiu; Doua aspecte se cer a fi verificate sub
aceste aspecte, si anume: momentul cand a inceput in mod efectiv ancheta si
durata acesteia. Cat priveste prima cerinta de verificat – momentul de inceput
– acesta, avand in vedere contextul analizei (efectivitatea anchetei) trebuie
determinat in raport de efectuarea propriu-zisa a unor activitati investigative
serioase si apte sa stabileasca realitatea, si nu, de la simpla declarare
„formala” a inceputului anchetei.
Cat priveste durata, desi criteriul aplicat nu il
poate reprezenta caracterul „rezonabil” (prevazut de art. 6 din Conventie) ci,
se apreciaza in raport de complexitatea si dificultatiile concrete ale cauzei,
si prin urmarirea imprejurarii daca ancheta a fost continua, fara sincope, perioade
de inertie nejustificata.
Se cuvine a sublinia ca,
o eventuala lentoare in ancheta, sau chiar tergiversarea, afecteaza
credibilitatea acesteia, si chiar mai grav, poate fi interpretata ca un act de
toleranta a unor astfel de fapte, ori chiar complicitate. Nu in ultima masura,
victimele indirecte, sunt supuse in mod cert unei suferinte si frustrari
suplimentare, existand riscul de revictimizare.
Deopotriva o veritabila “cheie” in care
trebuie analizata aceasta conditie, o reprezinta si dezideratul dupa care,
simpla trecere a timpului este de natură nu numai să prejudicieze o anchetă,
dar și să compromită definitiv șansele sale de reușită (Mocanu si altii
contra Romaniei, 337). Sau, dupa cum circula o “vorba” printre mai vechii
criminalisti, ce surprindea necesitatea practica a celeritatii “faptasul
trebuie gasit pana se raceste mortul”.
Apoi, initiativa inceperii anchetei nu
trebuie lasata la aprecierea persoanelor apropiate celui decedat, ci statului
ii revine sa initieze din oficiu o astfel de ancheta, fiind o chestiune ce tine
de interesul general – respectarea dreptului la viata, in componenta sa
procedurala.
3) Independenta anchetatorilor, care
insa, nu se reduce numai la o independenta fata de persoanele sau
structurile a caror responsabilitate este probabila in cauza, ci aceasta
notiune (diferita fata de conditia independentei instituita de art. 6 din
Conventie) se apreciaza si in raport de obiectivitatea anchetatorilor, inclusiv
fata de propriile convingeri, spre exemplu atunci cand,
procurorul isi formeaza o opinie/versiune de la inceput, desi inca probele nu
au fost administrate, fara a mai putea „concepe” sau „accepta” si o alta
verisune de ancheta, fapt care afecteaza efectivitatea respectivei cercetari.
Bunaoara, raportat la subiectul analizat, in
cazul in care, aparenta initiala prima facia, este aceea a unui
suicid, insusirea acestei versiuni de catre anchetator, inca din primele
cercetari (pozitie exprimata, fara rezerve in mod public) si fara a exista
probe care, cum aratam, sa excluda fara echivoc si alta varianta decat acestea,
in mod cert dovedeste o lipsa de independenta si obiectivitate (independenta
subiectiva a acestui fata de propriile preconceptii) care, afecteaza
eficacitatea si efectivitatea anchetei, cat timp, alte „piste” risca sa ramana
ne (sau insuficient) cercetate.
4) Controlul public si implicarea
urmasilor victimei; Trebuie să existe un element suficient al
controlului public privind ancheta sau rezultatelor acesteia în vederea
asigurării responsabilitate în practică, precum și în teorie. Desigur, acest
fapt nu obliga autoritatiile sa dezvaluie toate datele dosarului de ancheta,
insa, anumite informatii privind cursul anchetei (stadiul) si rezultatele
trebuie oferite publicitului, aceasta si pentru faptul ca, protectia vietii (in
componenta sa procedurala) reprezinta o valoare sociala generala, ce
intereseaza intreaga societate. Cu atat mai pregnanta devine aceasta conditie,
cu cat, cazul este mai cunoscut ori preocupa un numar mare de persoane.
In mod special, urmașul
victimei trebuie să fie implicat în procedură într-o măsura necesară pentru
a-și proteja interesele legitime (Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit
[GC], § 167).
Implicarea acestora nu
se rezuma doar la oferirea accesului la dosarul de investigatie, ci acestea
trebuie sa aiba posibilitatea efectiva sa isi exprime pozitia fata de anumite
aspecte ale anchetei, ce trebuie analizata, precum propuneri de probe, si
deopotriva, de a obtine si a prezenta opiniile unor specialisti, experti independenti
CONCLUZII
In cazul unui
suicid prima facia – autoritatiile au obligatia de a desfasura
o ancheta efectiva, aceasta fiind considerata ca fiind o moarte suspecta de a fi violenta. Exigentele anchetei trebuie sa
fie similarea celei specifice infractiunii de omor.
Incontestabil, concluziile
anchetei trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă și imparțială
a tuturor elementelor relevante. Nerespectarea unei linii evidente de anchetă
subminează într-o măsură decisivă capacitatea anchetei de a stabili
circumstanțele cauzei și, după caz, identitatea celor responsabili (vezi Kolevi
v. Bulgaria, nr. 1108/02, § 201, 5 Noiembrie 2009).
Astfel, in cazul în care un suicid este
prezumat de a fi avut loc, autorităţile urmează să demonstreze precum că danşii au
făcut tot ce le este în putere să înlăture orice dubii pentru a
satisface interesul familiei decedatului vizavi de toate circumstanţele legate
de moartea persoanei. În practică aceasta înseamnă o cercetare minuţioasă a
tuturor elementelor întru a exclude orice tendinţe de a considera că decedatul
a fost subiectul unui act criminal. Investigaţia urmează a fi una minuţioasă şi
multilaterală. Autorităţile sunt obligate să adopte toate măsurile rezonabile
pentru a stabili toate aceste elemente. O cerinţă a promptitudinii şi
desfăşurării rezonabile este prezumată în acest context. (Anusca c. Moldovezi,
paragraful 39).
Deopotriva, in ipoteza in care datele cauzei,
indica in mod cert, ca este vorba despre un suicid, atunci, in masura in care
exista cel putin indicii, ori o astfel de verisune este avansata, cercetariile
trebuie continuate si sub aspectul unei posibile fapte de determinare a
sinuciderii.
In finalul anchetei, dubiile familiei, care
sunt rezonabile si justificate in raport de datele cauzei, legat de cauzele
reale ale mortii, trebuie inlaturate. De amintit ca “un dubiu” poate reieşi si
dintr-o serie de indicii sau supoziţii necontestate, suficient de serioase,
precise şi concordante, nu doar din probe certe (Orhan împotriva Turciei, nr.
25656/94, pct. 264, 18 iunie 2002, şi Irlanda împotriva Regatului Unit, citată
anterior, pct. 161).
[i] Fiind o analiza de ansamblu asupra problematicii, nu au fost indicate pentru fiecare intrebare si spetele de referinta unde au fost propuse, insa, cu titlu exemplificativ si cu o relevanta ridicata, indic:Cuaza Hasan Çalışkan, Requête no 13094/02) §§ 50-51 site: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-86494; Güngör contra Turciei (cererea nr.22890 / 95) site: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-68574; Esat Bayram contra Turciei (cererea no. 75535/01) site http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-92693
[ii] Termenul actual uzitat este cel de MEDICINA LEGALA,
insa, din dorinta de a “reinvia” anumite notiuni uzitate in trecu, prefer sa
denumesc le folosesc si pe acestea – Prof. dr. M. Kernabach, Medicina Judiciara, Ed. Medicala, Bucuresti 1953
[iii] Actul Uniform de Determinare a Decesului din anul 1981 S.U.A statueaza in Sectiunea I. ca: O persoană care a suferit fie (1) încetarea ireversibilă a funcțiilor circulatorii și respiratorii, fie (2) încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier, inclusiv a creierului, este moartă. O determinare a decesului trebuie făcută în conformitate cu standardele medicale acceptate
[iv] V.
Iftenie, D. Dermengiu, Medicina legala, ed. CHBeck, 2014 p. 52
[v] In doctrina medico-legala, moartea violenta a mai fost definita ca fiind: moartea produsa sub actiunea brutala a factorilor de mediu extern (de ordin fizic, mecanic, chimic, biologic si psihic), restul mortilor fiind etichetate ca neviolente – dr. V. Dragomirescu, in acelasi sens Prof. Gh. Scripcru. Deopotriva, se mai prefera si formula (definitorie) dupa care: Moartea violenta – consecinta a actiunii unor agenti externi (mecanici, fizici, chimici, bilogici si psihici) – Ghid de Medicina Legala, V.Astarastoae, C.Grigore, C.Scripcaru, Ed. Contact, Iasi 1993p.35
[vi] Moartea subita, se
caracterizeaza prin faptul ca, se produce la persoane, in aparenta de sanatate
– Prof. dr. M. Kernabach, Medicina Judiciara, Ed. Medicala, Bucuresti 1953,
p.81
[vii] dr.
Pavel Balca, Cercetarea criminalsitica la fata locului in noile conditii
procedural penale, Revista Pro Lege, sit-ul http://revistaprolege.ro/cercetarea-criminalistica-la-locul-faptei-noile-conditii-procedural-penale/ accesat ultima data la 27.02.2019
[viii] art. 34 Norme Procedurale din 25 mai 2000 privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, Ministerul Justitiei si Ministerul Sanatatii, Publicat in M.O. nr. 459 din 19 septembrie 2000. A se vedea si Ordinul nr. 321/2005 al Ministerului Sanatatii, privind aprobarea metodologiei de efectuare a autopsiei medico-Iegale
[ix] Prof.V.
Belis, Medicina Legala in Practica judiciara, Ed. Juridica, p.83
[x] Prof.
M. Kernabach, Medicina Judiciara, Ed. Medicala, Bucuresti 1953p.111
[xi] Agenţii
mediului ambiant, prin care se produc vătămările şi leziunile corporale, se
numesc factori traumatizanţisau vulneranţi,
si pot fi: mecanici, fizici, chimici, biologici si psihici. Caracterul şi
particularităţile leziunilor mecanicesunt determinate de
specificul acţiunii factorilor traumatici în complex:
caracterul obiectului, valoarea energiei cinetice, direcţia şi unghiul de
aplicare a forţei, localizarea topografică a acţiunii etc
[xii] Din perspectiva raspunderii juridice, factorul uman este de interes, fara a face abstractie insa si de acele situatii in care, procesul tanatogenerator este declansat de un animal sau un bun, ce la randul sau, s-a datorat unei actiuni sau omisiuni umane.
[xiii] Notiunea de traumatism, in acceptiunea medico-legala, reprezinta orice proces patologic care apare dupa interventia brusca, directa sau indirecta, a unui factor extern – mecanic, fizic, chimic, biologic – si care se caracterizeaza prin modificari structurale, fiziologice sau moarte. - Prof. dr. M. Kernabach, op. cit. p. 111
[xiv] Sinuciderea (denumita
si autoliza, autokirie sau autoanazie) semnifica
incetarea vietii consecutiv unei actiuni comisive sau omisive realizata de
persoana respectiva: cu intentie, determinata de o alta persoana sau accidental
– Prof. N. MInovici
[xv] Anusca contra Moldovei - Investigaţia inadecvată a suicidului paragraful 33 (Cerere nr. 24034/07)