Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie - art. 266 (1) din Cod civil Logodna este o instituție de drept civil cuprinsă și tratată în noua configurare juridică a reglementăr ilor privind „viața familială” și constă într-un legământ solemn a două persoane de sex diferit de a se căsători . Actul logodnei presupune, așadar, o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun, respectiv acela de a încheia căsătoria.
Logodna este consensuală, în sensul că încheierea sa nu este supusă niciunei formalități, motiv pentru care ea poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, deci inclusiv înscrisuri sub semnătură privată sau în formă autentică. Eventualul caracter scriptic al actului de logodnă reiese din interpretarea art. 267 alin. 2 C .civ., care menționează faptul că orice clauză penală stipulată pentru ruperea logodnei va fi considerată nescrisă (nevalabila, inexistanta din punct de vedere jurici - p.n)
Logodna
constituie, în viziunea Noului Cod Civil, o relație cu caracter social, moral
și cultural cu posibile consecințe juridice în plan patrimonial în cazul
ruperii unilaterale și abuzive.
În cazul
prevăzut de art. 268 Noul Cod Civil, logodna încetează prin voința ambilor sau
doar a unuia dintre logodnici, situație în care darurile primite de aceștia fie
cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, în considerarea acestei
uniuni și în vederea căsătoriei sunt supuse restituirii logodnicului care le-a
oferit.
Dispozițiile
art. 269 Noul Cod civil nu devin incidente atunci când ruperea logodnei
intervine prin voința ambilor logodnici sau doar a unuia dintre ei, ci atunci
când logodna este ruptă în mod abuziv. În ceea ce privește caracterul abuziv,
acesta trebuie să fie o înfrângere totală a bunei credințe. Având în vedere că
buna credință se prezumă, titularul acțiunii în despăgubiri solicitate în
temeiul art. 269 Noul Cod Civil trebuie să probeze caracterul abuziv al ruperii
logodnei.
În doctrină se consideră că în aprecierea caracterului abuziv trebuie să se țină seama de caracterul intențional, de elementul temporal (durata în timp a logodnei) și elementul material (motivele concrete care au justificat ruperea logodnei. Spre exemplu, o logodnă ruptă la scurt timp după încheierea ei poate fi apreciată ca abuzivă, o astfel de atitudine punând în discuție seriozitatea pe care cel pune capăt logodnei o manifestă la încheierea acesteia. De asemenea, poate fi considerată ca abuzivă ruperea logodnei cu puțin înainte de data stabilită pentru celebrarea căsătoriei, după o conviețuire faptică a logodnicilor o perioadă îndelungată de timp, după ce au fost distribuite invitațiile de nuntă, după ce s-au efectuat cheltuielile necesare pregătirii nunții, după ce au fost depuse actele la oficiul stării civile. (Curtea de Apel Bucuresti, R. 272 A/ 18.06.2014 rolii.ro).
Pentru a
nu se înfrânge caracterul liber al consimțământului referitor la încheierea
căsătoriei, logodnicii au o ricând posibilitatea de a rupe logodna de comun
acord, urmând principiul mutuum
consensus, mutuum dissensus . În același timp, această posibilitate
trebuie să-i fie recunoscută unui logodnic chiar dacă nu are acordul celuilalt,
dar manifestă bună-credință în ruperea logodnei.
Culpabilă
– in parecierea caracterului abuziv - este și infidelitatea unui logodnic ce
poate determina ruperea logodnei de către logodnicul vătămat, acesta din urmă
având dreptul de a solicita repararea prejudiciului. Totuși, este de apreciat
că infidelitatea unui logodnic urmată de ruperea logodnei din propria sa
inițiativă nu poate constitui un abuz în sensul dat de art. 269, întrucât între
logodnici nu se instituie obligația de fidelitate. Dimpotrivă, o atare ipoteză
poate fi interpretată în sensul „bunei-credințe” pe care logodnicul infidel o
dovedește față de cealaltă parte, bună-credință privită ca sinceritate în
relația dintre cei doi logodnici, cu condiția ca infidelitatea să fi intervenit
ulterior încheierii logodnei. Dacă însă infidelitatea logodnicului este
anterioară încheierii logodnei și a continuat pe parcursul acesteia sau
logodnicul infidel rupe logodna fie la un interval deosebit de scurt după
încheiere, fie cu puțin timp înainte de căsătorie, caracterul abuziv poate fi
reținut. (Judecatoria Botosani, Sentinta 16494/2014)
Faptele retinute de
instanta: la data de 08.12.2015 a fost emis de către DNA Serviciul Teritorial B,
un mandat de aducere prin care s-a dispus de către procuror, ca lucrătorii din
cadrul Jandarmeriei Române să aducă îl aducă la sediul DNA la data de 09.12.2015, pe reclamantul RM
pentru a fi audiat
Din planșele foto, ce cuprind instantanee TV,
depuse la dosarul cauzei, rezultă că în perioada 10-12 decembrie 2015, mai
multe posturi de televiziune au difuzat, imagini ce îl surprind pe
reclamant încătușat, aspect care de altfel nu a fost contestat.
Prin cererea de chemare în judecată,
reclamantul a susținut că aceste măsuri au avut un caracter nelegal și
excesiv, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral.
Din această perspectivă, Tribunalul are în
vedere că potrivit disp. art. 266 alin.1 cod procedură penală, mandatul de
aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare și
organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredințează executarea
mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi
solicită să o însoțească. În cazul în
care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută
mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere .
Din examinarea textului legal, se constată că
măsurile de constrângere au un caracter excepțional, putând fi dispuse numai în
situația în care persoana vizată de executarea măsurii, refuză ori încearcă să
fugă.
În cauza dedusă judecății, nu a fost probat
că vreuna dintre cele două ipoteze ar fi fost îndeplinită, pentru a justifica
măsura de constrângere, încătușarea, la care a fost supus reclamantul.
Totodata Tribunal mai retine ca, din
probatoriul administrat nu a rezultat că reclamantul s-ar fi opus executării
mandatului de aducere ori că ar fi încercat să fugă. De altfel, o asemenea
atitudine, ar fi fost puțin probabilă, ținând seama de calitatea sa, aceea de
avocat, fiind în afara oricărui echivoc, faptul că avea reprezentarea
consecințelor unei asemenea manifestări. Totodată, având în vedere profilul
moral și profesional al acestuia, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse și
depozițiile celor doi martori audiați în cauză, un astfel de comportament apare
ca incompatibil.
În plus, Tribunalul reține că o asemenea
măsură nu era justificată nici din perspectiva infracțiunii cu privire la care
se desfășura urmărirea penală în care reclamantul avea calitatea de suspect,
nefiind vorba despre o infracțiune de violență și care ar fi putut susține
această măsură. Se observă, însă că infracțiunea vizată era aceea de
constituire a unui grup infracțional organizat, în legătură cu cereri de
retrocedare a unor bunuri imobile, din această perspectivă, măsura de
constrângere dispusă față de reclamant apărând ca excesivă.
În contextul dat, Tribunalul consideră că
aplicarea acestei măsuri de constrângere față de reclamant a depășit ceea ce
era absolut necesar, principiul proporționalității care ar fi trebuit să stea
la baza folosirii acestor mijloace, fiind încălcat.
În același sens, al caracterului excepțional
al măsurii, Tribunalul reține și dispozițiile art. 16 din legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.Astfel, textul legal evocat
statuează la alin.1 că folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare
nu este permisă decât în situații în care alte măsuri de menținere a ordinii și
disciplinei în rândul deținuților nu au dat rezultate în una dintre următoarele
situații: a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării
deținuților; b) pentru a proteja deținuții de autovătămare sau pentru a
preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube; c) pentru
restabilirea ordinii și disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii
deținuților la o dispoziție a organelor judiciare sau personalului locului de
deținere. Alin. 3 și 4, prevăd că folosirea mijloacelor de
imobilizare se face gradual, fără a depăși nevoile reale de imobilizare a
deținuților, și încetează de îndată ce scopul intervenției a fost
realizat.
Totodată, alin.6
stabilește că organele judiciare
apreciază cu privire la aplicarea, menținerea sau îndepărtarea mijloacelor de
imobilizare, pe durata prezenței deținuților în fața acestora .
Se observă, așadar că măsurile de imobilizare
nu pot fi dispuse de plano ,
utilizarea acestora trebuie să fie justificată de împrejurări excepționale de
natura celor enumerate în textul legal.
Or, așa cum s-a reținut, în cauza dedusă
judecății, măsura încătușării reclamantului a avut un caracter nejustificat,
fiind excesivă și depășind limitele a ceea ce era absolut necesar pentru
executarea mandatului de aducere.
Tribunalul are în
vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în
această privință, reținând în prezenta cauză ca fiind relevante aprecierile
făcute în Decizia C împotriva României, ” în
sensul că legislația națională impune ca utilizarea cătușelor să se limiteze la
situații excepționale și să nu depășească ceea ce este absolut necesar ”(paragraful
29) subliniind că folosirea cătușelor în
timpul transportării persoanelor private de libertate pare a se fi transformat
într-o practică prestabilită , autoritățile
naționale fiind ținute a verifica legalitatea normelor și regulamentelor
de punere în aplicare adoptate de executiv și de poliție.
Așadar, potrivit
situației de fapt, Tribunalul apreciază că modalitatea nediligentă în care
pârâta a acționat, respectiv supunerea reclamantului ce avea calitatea de
suspect, unor măsuri excesive de constrângere, respectiv încătușarea sa,
cu ocazia executării unui mandat de aducere, au adus atingere dreptului
la demnitate al acestuia, astfel cum este consacrat de prevederile art. 72 cod
civil și garantat de art. 1 alin. 3 din Constituția României.
Sub aspectul prejudiciului cauzat reclamantului, Tribunalul consideră că acesta este determinat de nesocotirea dreptului său la demnitate. Potrivit art. 72 cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a Civ. Sentinta nr. 300/2018 www.rolii.ro
Principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Potrivit prezumției lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din C.civ.), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 din C.civ.).[în același sens: I.C.C.J., s.civ.și depropr.int., dec.nr.5834/2007]. În al doilea rând se arată că și considerentele au putere de lucru judecat, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta [în același sens: Trib. Suprem, colegiul civil, dec. nr.1211/1955]. De asemenea trebuie să li se recunoască putere de lucru judecat și motivelor decizorii (motive care deși nu se regăsesc în dispozitiv, tranșează aspecte litigioase dintre părți), întrucât a nega autoritatea de lucru judecat a unor asemenea motive înseamnă de fapt, a crea premisele instabilității juridice, căci s-ar recunoaște posibilitatea părților ca, după ce au supus dezbaterii o anume chestiune litigioasă și au primit o anumită rezolvare asupra acesteia, să reia judecata, ca și când instanța nu s-ar fi pronunțat asupra ei.Este vorba, în asemenea situații, de efectul pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare în cadrul procesului, de natură să asigure coerență deciziilor justiției (evitându-se contrazicerile nu numai între dispozitivele hotărârilor, ci și între considerentele acestora).
Faptul că acest aspect nu a constituit obiect al principalului dedus judecății și că astfel soluția asupra lui nu se regăsește în dispozitivul hotărârii face ca eficacitatea directă a hotărârii (protejată de efectul negativ al autorității de lucru judecat) să nu se manifeste, dar se va produce eficacitatea „indirectă” a acesteia, părțile neputându-se sustrage efectului pozitiv al lucrului judecat și neputând nega realitatea situației juridice stabilite de prima instanță în considerentele sale. Aceasta înseamnă că cea de-a doua hotărâre nu numai că nu va putea să contrazică sau să revină asupra conținutului primei hotărâri, ci mai mult, că trebuie să-și întemeieze soluția pe conținutul acesteia, care a dezlegat un raport de drept litigios. (Decizia nr. 272/2012 pronunțată de Curtea de Apel PITESTI)
Replace this text with some additional info. If there is no extra info, you can hide this text or hide this block by clicking the icon at the above right corner.