Clauză penală stipulată pentru ruperea logodnei. Infidelitate

Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie  - art. 266 (1) din Cod civil Logodna este o instituție de drept civil cuprinsă și tratată în noua configurare juridică a reglementăr ilor privind „viața familială” și constă într-un legământ solemn a două persoane de sex diferit de a se căsători . Actul logodnei presupune, așadar, o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun, respectiv acela de a încheia căsătoria.

Logodna este consensuală, în sensul că încheierea sa nu este supusă niciunei formalități, motiv pentru care ea poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, deci inclusiv înscrisuri sub semnătură privată sau în formă autentică. Eventualul caracter scriptic al actului de logodnă reiese din interpretarea art. 267 alin. 2 C .civ., care menționează faptul că orice clauză penală stipulată pentru ruperea logodnei va fi considerată nescrisă (nevalabila, inexistanta din punct de vedere jurici - p.n)

Logodna constituie, în viziunea Noului Cod Civil, o relație cu caracter social, moral și cultural cu posibile consecințe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale și abuzive.

În cazul prevăzut de art. 268 Noul Cod Civil, logodna încetează prin voința ambilor sau doar a unuia dintre logodnici, situație în care darurile primite de aceștia fie cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, în considerarea acestei uniuni și în vederea căsătoriei sunt supuse restituirii logodnicului care le-a oferit.

Dispozițiile art. 269 Noul Cod civil nu devin incidente atunci când ruperea logodnei intervine prin voința ambilor logodnici sau doar a unuia dintre ei, ci atunci când logodna este ruptă în mod abuziv. În ceea ce privește caracterul abuziv, acesta trebuie să fie o înfrângere totală a bunei credințe. Având în vedere că buna credință se prezumă, titularul acțiunii în despăgubiri solicitate în temeiul art. 269 Noul Cod Civil trebuie să probeze caracterul abuziv al ruperii logodnei.

În doctrină se consideră că în aprecierea caracterului abuziv trebuie să se țină seama de caracterul intențional, de elementul temporal (durata în timp a logodnei) și elementul material (motivele concrete care au justificat ruperea logodnei. Spre exemplu, o logodnă ruptă la scurt timp după încheierea ei poate fi apreciată ca abuzivă, o astfel de atitudine punând în discuție seriozitatea pe care cel pune capăt logodnei o manifestă la încheierea acesteia. De asemenea, poate fi considerată ca abuzivă ruperea logodnei cu puțin înainte de data stabilită pentru celebrarea căsătoriei, după o conviețuire faptică a logodnicilor o perioadă îndelungată de timp, după ce au fost distribuite invitațiile de nuntă, după ce s-au efectuat cheltuielile necesare pregătirii nunții, după ce au fost depuse actele la oficiul stării civile. (Curtea de Apel Bucuresti, R. 272 A/ 18.06.2014 rolii.ro).

Pentru a nu se înfrânge caracterul liber al consimțământului referitor la încheierea căsătoriei, logodnicii au o ricând posibilitatea de a rupe logodna de comun acord, urmând principiul mutuum consensus, mutuum dissensus . În același timp, această posibilitate trebuie să-i fie recunoscută unui logodnic chiar dacă nu are acordul celuilalt, dar manifestă bună-credință în ruperea logodnei.

Culpabilă – in parecierea caracterului abuziv - este și infidelitatea unui logodnic ce poate determina ruperea logodnei de către logodnicul vătămat, acesta din urmă având dreptul de a solicita repararea prejudiciului. Totuși, este de apreciat că infidelitatea unui logodnic urmată de ruperea logodnei din propria sa inițiativă nu poate constitui un abuz în sensul dat de art. 269, întrucât între logodnici nu se instituie obligația de fidelitate. Dimpotrivă, o atare ipoteză poate fi interpretată în sensul „bunei-credințe” pe care logodnicul infidel o dovedește față de cealaltă parte, bună-credință privită ca sinceritate în relația dintre cei doi logodnici, cu condiția ca infidelitatea să fi intervenit ulterior încheierii logodnei. Dacă însă infidelitatea logodnicului este anterioară încheierii logodnei și a continuat pe parcursul acesteia sau logodnicul infidel rupe logodna fie la un interval deosebit de scurt după încheiere, fie cu puțin timp înainte de căsătorie, caracterul abuziv poate fi reținut. (Judecatoria Botosani, Sentinta 16494/2014) 

Despagubiri pentru incatusarea nejustificata a unui Avocat

Faptele retinute de instanta: la data de 08.12.2015 a fost emis de către DNA Serviciul Teritorial B, un mandat de aducere prin care s-a dispus de către procuror, ca lucrătorii din cadrul Jandarmeriei Române să aducă îl aducă la sediul DNA  la data de 09.12.2015, pe reclamantul RM pentru a fi audiat

Din planșele foto, ce cuprind instantanee TV, depuse la dosarul cauzei, rezultă că în perioada 10-12 decembrie 2015, mai multe posturi de televiziune au difuzat,  imagini ce îl surprind pe reclamant încătușat, aspect care de altfel nu a fost contestat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susținut că aceste măsuri au avut un caracter nelegal și excesiv,  fiindu-i cauzat un prejudiciu moral.

Din această perspectivă, Tribunalul are în vedere că potrivit disp. art. 266 alin.1 cod procedură penală, mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere .

Din examinarea textului legal, se constată că măsurile de constrângere au un caracter excepțional, putând fi dispuse numai în situația în care persoana vizată de executarea măsurii, refuză ori încearcă să fugă.

În cauza dedusă judecății, nu a fost probat că vreuna dintre cele două ipoteze ar fi fost îndeplinită, pentru a justifica măsura de constrângere, încătușarea, la care a fost supus reclamantul.

Totodata Tribunal mai retine ca, din probatoriul administrat nu a rezultat că reclamantul s-ar fi opus executării mandatului de aducere ori că ar fi încercat să fugă. De altfel, o asemenea atitudine, ar fi fost puțin probabilă, ținând seama de calitatea sa, aceea de avocat, fiind în afara oricărui echivoc, faptul că avea reprezentarea consecințelor unei asemenea manifestări. Totodată, având în vedere profilul moral și profesional al acestuia, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse și depozițiile celor doi martori audiați în cauză, un astfel de comportament apare ca incompatibil.

În plus, Tribunalul reține că o asemenea măsură nu era justificată nici din perspectiva infracțiunii cu privire la care se desfășura urmărirea penală în care reclamantul avea calitatea de suspect, nefiind vorba despre o infracțiune de violență și care ar fi putut susține această măsură. Se observă, însă că infracțiunea vizată era aceea de constituire a unui grup infracțional organizat, în legătură cu cereri de retrocedare a unor bunuri imobile, din această perspectivă, măsura de constrângere dispusă față de reclamant apărând ca excesivă.

În contextul dat, Tribunalul consideră că aplicarea acestei măsuri de constrângere față de reclamant a depășit ceea ce era absolut necesar, principiul proporționalității care ar fi trebuit să stea la baza folosirii acestor mijloace, fiind încălcat.

În același sens, al caracterului excepțional al măsurii, Tribunalul reține și dispozițiile art. 16 din legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.Astfel, textul legal evocat statuează la alin.1 că folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare nu este permisă decât în situații în care alte măsuri de menținere a ordinii și disciplinei în rândul deținuților nu au dat rezultate în una dintre următoarele situații:  a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deținuților;  b) pentru a proteja deținuții de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube; c) pentru restabilirea ordinii și disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deținuților la o dispoziție a organelor judiciare sau personalului locului de deținere.  Alin. 3 și 4, prevăd că  folosirea mijloacelor de imobilizare se face gradual, fără a depăși nevoile reale de imobilizare a deținuților, și încetează de îndată ce scopul intervenției a fost realizat. 

Totodată, alin.6 stabilește că organele judiciare apreciază cu privire la aplicarea, menținerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare, pe durata prezenței deținuților în fața acestora . 

Se observă, așadar că măsurile de imobilizare nu pot fi dispuse de plano , utilizarea acestora trebuie să fie justificată de împrejurări excepționale de natura celor enumerate în textul legal.

Or, așa cum s-a reținut, în cauza dedusă judecății, măsura încătușării reclamantului a avut un caracter nejustificat, fiind excesivă și depășind limitele a ceea ce era absolut necesar pentru executarea mandatului de aducere.

Tribunalul are în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în această privință, reținând în prezenta cauză ca fiind relevante aprecierile făcute în Decizia C împotriva României, ” în sensul că legislația națională impune ca utilizarea cătușelor să se limiteze la situații excepționale și să nu depășească ceea ce este absolut necesar ”(paragraful 29) subliniind că folosirea cătușelor în timpul transportării persoanelor private de libertate pare a se fi transformat într-o practică prestabilită , autoritățile naționale fiind ținute a verifica  legalitatea normelor și regulamentelor de punere în aplicare adoptate de executiv și de poliție.

Așadar, potrivit situației de fapt, Tribunalul apreciază că modalitatea nediligentă în care pârâta a acționat, respectiv supunerea reclamantului ce avea calitatea de suspect, unor măsuri excesive de constrângere,  respectiv încătușarea sa, cu ocazia executării unui mandat de aducere, au  adus atingere dreptului la demnitate al acestuia, astfel cum este consacrat de prevederile art. 72 cod civil și garantat de art. 1 alin. 3 din Constituția României.

Sub aspectul prejudiciului cauzat reclamantului, Tribunalul consideră că acesta este determinat de nesocotirea dreptului său la demnitate. Potrivit art. 72 cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a Civ.  Sentinta nr. 300/2018 www.rolii.ro 

 

O chestiune litigioasă tranșată de instanță. Lucru Judecat

Principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Potrivit prezumției lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din C.civ.), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 din C.civ.).[în același sens: I.C.C.J., s.civ.și depropr.int., dec.nr.5834/2007]. În al doilea rând se arată că și considerentele au putere de lucru judecat, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta [în același sens: Trib. Suprem, colegiul civil, dec. nr.1211/1955]. De asemenea trebuie să li se recunoască putere de lucru judecat și motivelor decizorii (motive care deși nu se regăsesc în dispozitiv, tranșează aspecte litigioase dintre părți), întrucât a nega autoritatea de lucru judecat a unor asemenea motive înseamnă de fapt, a crea premisele instabilității juridice, căci s-ar recunoaște posibilitatea părților ca, după ce au supus dezbaterii o anume chestiune litigioasă și au primit o anumită rezolvare asupra acesteia, să reia judecata, ca și când instanța nu s-ar fi pronunțat asupra ei.Este vorba, în asemenea situații, de efectul pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare în cadrul procesului, de natură să asigure coerență deciziilor justiției (evitându-se contrazicerile nu numai între dispozitivele hotărârilor, ci și între considerentele acestora).

Faptul că acest aspect nu a constituit obiect al principalului dedus judecății și că astfel soluția asupra lui nu se regăsește în dispozitivul hotărârii face ca eficacitatea directă a hotărârii (protejată de efectul negativ al autorității de lucru judecat) să nu se manifeste, dar se va produce eficacitatea „indirectă” a acesteia, părțile neputându-se sustrage efectului pozitiv al lucrului judecat și neputând nega realitatea situației juridice stabilite de prima instanță în considerentele sale. Aceasta înseamnă că cea de-a doua hotărâre nu numai că nu va putea să contrazică sau să revină asupra conținutului primei hotărâri, ci mai mult, că trebuie să-și întemeieze soluția pe conținutul acesteia, care a dezlegat un raport de drept litigios. (Decizia nr. 272/2012 pronunțată de Curtea de Apel PITESTI)