Interesul
superior al copilului nu coincide cu cel al tatălui sau al mamei [...] [și] în
contextul unei cereri de înapoiere depusă în temeiul Convenției de la Haga,
diferită, prin urmare, de procedurile de încredințare, conceptul de interes
superior al copilului trebuie evaluat având în vedere excepțiile prevăzute de
Convenția de la Haga, [în special cele] referitoare la trecerea timpului [...]
și existența unui „risc grav” [...]
Această sarcină revine în primă instanță autorităților naționale ale statului solicitat, care au, între altele, beneficiul contactului direct cu părțile interesate. În îndeplinirea sarcinii care le revine în temeiul art. 8 [din Convenția Europeană], instanțele naționale se bucură de o marjă de apreciere care, totuși, rămâne sub un control european, în cadrul căruia Curtea reexaminează în temeiul Convenției deciziile autorităților respective în exercitarea acestei atribuții... [O] interpretare armonioasă a Convenției Europene și a Convenției de la Haga [...] poate fi obținută dacă sunt îndeplinite următoarele două condiții.
În primul rând, factorii care pot constitui o excepție la înapoierea imediată a copilului în conformitate cu Convenția [de la Haga] [...] trebuie să fie cu adevărat luați în considerare de instanța solicitată. Instanța trebuie apoi să ia o decizie care este suficient de argumentată în această privință, pentru a permite Curții să verifice că aceste chestiuni au fost examinate în mod eficient. În al doilea rând, factorii respectivi trebuie evaluați având în vedere art. 8 din Convenția [Europeană] [...].
În consecință, [...] art. 8 din Convenție impune autorităților naționale o obligație procedurală în această privință: la evaluarea unei cereri pentru întoarcerea unui copil, instanțele nu trebuie să ia în considerare doar acuzațiile credibile de „risc grav” pentru copil în cazul înapoierii, ci trebuie, de asemenea, să ia o decizie oferind motive specifice în lumina circumstanțelor cauzei. [...] În plus, întrucât [...] Convenția de la Haga prevede întoarcerea copiilor „în statul reședinței obișnuite”, instanțele trebuie să se asigure că sunt prevăzute garanții adecvate în mod convingător în această țară și că, în cazul unui risc cunoscut, sunt puse în aplicare măsuri de protecție concrete. ”
CEDO: X împotriva Letoniei (cererea nr. 27853/09), Marea Cameră hotărâre din 26 noiembrie 2013, 93-108]
Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă în conformitate cu articolul 2 din Convenţie, coroborat cu obligaţia generală a Statului în temeiul articolului 1 din Convenţie de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în [Convenţie]”, impune în mod implicit că trebuie să existe o investigaţie efectivă oficială, atunci cînd persoanele au murit în împrejurări suspecte.
Această obligaţie nu se limitează doar la cazurile în care s-a stabilit că o persoană a fost ucisă de un reprezentant al Statului. Simplul fapt că autorităţile au fost informate despre deces va da naştere ipso facto la o obligaţie în conformitate cu articolul 2 din Convenţie de a efectua o investigaţie efectivă în împrejurările în care a avut loc (a se vedea Sabuktekin c. Turciei, nr. 27243/95, §98, CEDO 2002-II (extrase); Kavak c. Turciei, nr. 53489/99, § 45, 6 iulie 2006; şi Al Fayed c. Franţei (dec.), nr. 38501/02, 27 septembrie 2007).
Investigaţia trebuie să aibă capacitatea de a stabili cauza leziunilor şi de a
identifica persoanele responsabile cu scopul de a le pedepsi. În cazul în care
survine decesul, investigaţia capătă o importanţă şi mai mare, avînd în vedere
faptul că obiectivul esenţial al unei astfel de investigaţii este de a asigura
punerea efectivă în aplicare a legislaţiei naţionale care protejează dreptul la
viaţă (a se vedea mutatis mutandis, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii,
nr. 46477/99, § 69, CEDO 2002-II) – paragraph 28
Astfel, autorităţile trebuie să ia măsurile rezonabile aflate la dispoziţia lor pentru a asigura probele cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţia martorului ocular, probele medico-legale şi, după caz, autopsia care oferă o înregistrare completă şi exactă a prejudiciului şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, inclusiv a cauzei morţii. Orice omisiune în cadrul investigaţiei care subminează capacitatea sa de a se stabili cauza morţii, persoana sau persoanele responsabile va risca să intre în conflict cu acest standard (a se vedea Menson c. Marii Britanii (dec.), nr. 47916/99, CEDO 2003-V, şi Rajkowska c. Poloniei (dec.), nr. 37393/02, 27 noiembrie 2007) – paragraf 2
CEDO CAUZA RAILEAN c. MOLDOVEI, DEFINITIVĂ la 28 iunie 2010
Replace this text with some additional info. If there is no extra info, you can hide this text or hide this block by clicking the icon at the above right corner.