Nu, sunt obligat sa spun cine era la volan

In acest caz, vorbim despre o veritabila “prezumptie de responsabilitate” care nu incalca prezumția de nevinovăție deoarece aceste persoane au putut să se apere având în vedere că prezumția de responsabilitate ce a operat în sarcina (defavoarea)  lor nu era una absolută respectiv irefragibila  și prin urmare putea fi rasturnata.

Total diferita este situatia cand, fapta in legatura cu care se formuleaza interpelarea constituie infractiune, si prin declaratia data, persoana respectiva s-ar expune raspunderii penale, atunci, dreptul la tacere si prezumptia de nevinovatie se manifesta mult mai viguros, fiind deja pe “taramul articolului 6 din Conventia CEDO” conform caruia, orice persoană trebuie să beneficieze de dreptul la tăcere și de dreptul de a nu se autoincrimina sau de a nu contribui la propria acuzare.

Concluzionand:

Mituri privind limitele prezumptiei de nevinovatie

Paradoxal, una dintre cele mai fundamentale reguli de drept – prezumptia de nevinovatie – in privinta careia, nimeni nu s-ar mai astepta sa existe dificultati de intelegere ori viziuni diferite, ridica uneori in practica serioase probleme de aplicare, si evident, respectare, ce sunt adevarate mituri. Doua dintre aceste “mituri” sunt urmatoarele: 

Primul: ca, o achitare pentru lipsa de probe, nu are aceeasi “autoritate” precum o achitare dedusa din constatarea nevinovatiei. Astfel, in acest caz - achitare pentru lipsa de probe -suspiciunea planeaza in continuare, cata vreme, inexistenta probelor nu echivaleaza cu lipsa de vinovatie.  

Al doilea: ca, prezumptia de nevinovatie, nu este aplicabila in domeniul extrapenal ci, aceasta prezumptie reprezinta numai expresia regulii din procesul penal, conform careia cel acuzat nu trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia, ci dimpotriva, aceasta sarcina (onus probandi)  revine acuzatorului .

Demontarea (ori nu) a acestor mituri, depinde in mod covarsitor, de stabilirea domeniului (taramului de aplicare) al prezumptiei de nevinovatie, demers ce se poate realiza numai prin raportare la normele de drept ce reglementeaza aceasta prezumptie de inocenta.

Astfel, potrivit art. 48 alin.(1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene „orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea” această dispoziție corespunde articolului 6 alineatul (2) din CEDO. De amintit ca, potrivit articolului 52 alineatul (3) din cartă, dreptul la prezumția de nevinovăție are același înțeles și aceeași întindere ca și dreptul corespunzător garantat de CEDO.

Insa, acelasi drept – de a fi prezumat ca fiind nevinovat – il regasim consacrat si in Constitutia Romaniei,  Articolul 23 denumit “Libertatea individuala” alineatul (12) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerate ca fiind nevinovata.

Avertizez ca deloc intamplator am redat cele trei texte, ci, dupa cum se observa, domeniul prezumptiei de nevinovatie recunoscut prin Constitutia Romaniei (ce nu se refera numai la “o persoana acuzata”) este mai larg dacat cele doua reglementari internationale amintite.

Insa, pentru a scurta argumentarea si a ajunge la raspuns, ma voi folosi de cateva reguli deja consacrate pe cale jurisprudentiala.

Astfel, Curtea de Justitie a UE retine cu valoare de principiu ca “Prezumția de nevinovăție trebuie garantată atât în amontele, cât și în avalul procesului penal”. Argumenteaza curtea ca, articolul 6 alineatul (2) din CEDO urmărește totodată „ca indivizii care au beneficiat de o achitare sau de o încetare a urmăririlor să nu fie tratați de agenți sau de autorități publice ca și cum ar fi de fapt vinovați de săvârșirea infracțiunii care le fusese imputată”( CEDO Hotărârea Allen împotriva Regatului Unit din 12 iulie 2013 (§ 94). 

Garantarea dreptului la prezumția de nevinovăție după o procedură penală se explică prin faptul că, „fără o protecție destinată să asigure respectarea în cadrul oricărei proceduri ulterioare a unei achitări sau a unei decizii de încetare a urmăririlor penale, garanțiile unui proces echitabil prevăzute la articolul 6 [alineatul (2) din CEDO] ar risca să devină teoretice și iluzorii. Ceea ce este în joc de asemenea odată cu finalizarea procedurii penale este reputația persoanei interesate și maniera în care aceasta este percepută de public”( CEDO Hotărârea Allen împotriva Regatului Unit din 12 iulie 2013 (§ 94).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat astfel că „domeniul de aplicare al articolului 6 [alineatul (2) din CEDO] nu se limitează la procedurile penale care sunt pendinte, ci se poate extinde la deciziile judecătorești pronunțate după încetarea urmăririi penale [...] sau după o achitare [...], în măsura în care problemele ridicate în aceste cauze constituiau o consecință și o completare a procedurilor penale în cauză în care reclamantul avea calitatea «de acuzat»”( CEDO Teodor împotriva României din 4 iunie 2013).

După cum decurge în special din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei din 27 septembrie 2007, „exprimarea unor suspiciuni cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este acceptabilă după o achitare rămasă definitivă”.

Deopotriva „odată achitarea rămasă definitivă – chiar dacă este vorba despre o achitare în aplicarea principiului in dubio pro reo în conformitate cu articolul 6 [alineatul (2) din CEDO] –, exprimarea unor îndoieli cu privire la vinovăție, inclusiv cele întemeiate pe motivele achitării, nu este compatibilă cu prezumția de nevinovăție” (idem).

În aceeași hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, „în temeiul principiului in dubio pro reo, care constituie o expresie particulară a principiului prezumției de nevinovăție, nicio diferență calitativă nu trebuie să existe între achitarea din lipsă de probe și achitarea care rezultă dintr‑o constatare a nevinovăției persoanei, care nu lasă loc niciunei îndoieli. Astfel, hotărârile de achitare nu se diferențiază în funcție de motivele care sunt reținute de fiecare dată de instanța penală. Dimpotrivă, în cadrul articolului 6 [alineatul (2) din CEDO], dispozitivul unei hotărâri de achitare trebuie respectat de orice altă autoritate care se pronunță în mod direct sau incident cu privire la răspunderea penală a persoanei interesate”( Hotărârea Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, citată anterior (§ 39). A se vedea de asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Tendam împotriva Spaniei din 13 iulie 2010 (§ 39).

Concluzia:

Nu poate fi acceptata ideea ca, respectarea prezumptiei de nevinovatie depinde de “temeiul achitarii” (calitativ) ci, dupa cum a retinut CJU, aceasta prezumptie trebuie respectata si in aval (dupa achitare) de procesul penalDeopotriva, nu ar fi de acceptat ca prezumptia de nevinovatie sa “fie valabila” (eficace) numai in fata instantelor penale, ci acest drept – de a fi prezumat ca fiind nevinovat – este opozabil “erga omenes” toate autoritatile statului avand obligatia de a-l respecta. Argumentul forte, in sustinerea acestei concluzii il reprezinta modul in care Constitutia Romaniei consacra acest drept, in cuprinsul Articolului 23 denumit “Libertatea individului” alineatul (12)  de unde, putem trage concluzia ca acest drept, nu reprezinta o simpla garantie, recunoscuta in cadrul unui proces (penal) cata vreme, se bucura de o reglementare distincta de cea care, recunoaste garantiile procesului echitabil.

Justitia neinsufletita vs. Justitia dezumanizata.

O recenta stire ne anunta cum, ministrul de justiție estonian i-a cerut în mod oficial ofițerului național care se ocupă de prelucrarea datelor să construiască un „judecător robot” care să aibă grijă de procesele restante în care spețele nu sunt foarte complicate."Judecătorul" bazat pe inteligența artificială trebuie să analizeze documentele juridice și alte informații relevante și să ajungă la o decizie.

Oare sa fie aceasta „justitia perfecta?” in care, obiectivitatea, impartialitatea si lipsa oricarui risc de alterare a fermitatii aplicarii legii sa fie „garantata” – posibil Da ! – raspuns care ne poate bucura si readuce speranta ca vom gasi „dreptatea” si pe pamant.

Dar aceasta emotie (bucurie) nu poate fi decat reflexul unei imagini total deformate a justitiei – „gratie” realitatii ce o constatam zi de zi, in salile de tribunal – in care, confundam „aplicarea legii” cu „justitia” crezand ca’i tot una, uitand tot mai des, ca justitia nu se rezuma la o „mecanica” aplicare a legii, ci aceasta presupune mult mai mult; dar inainte de toate, justitia inseamna umanitate! intelegere – si nu iertare, salvare – si nu sacrificare, indreptare – si nu abandonare, si peste toate, cumpatare. 

Arta de a face justitie – in opinia mea – consta in a gasi punctul de echilibru intre interesele in joc, si a evita extremele, in a gasi solutia care sa restabileasca pe cat posibil ordinea, dar cel mai important, si pacea.

Dar pentru ca toate acestea sa fie posibile, o prima conditie se impune, anume ca cel suit la masa dreptatii, sa vada ca-n spatele acelor „calitati” nefericite: reclamant-parat, inculpat- parte vatamata, sunt tot oameni, intocmai ca si el, cu aceeasi dorinta de viata, asteptari, sperante, cu mica deosebirea ca multi, sunt doar nefericiti.

Si cu toate acestea – par lucruri simple, si de bun simt – nu putine sunt situatiile in care poti vedea, suit la acea masa, cum sta un om lipsit de omenie, total dezumanizat, neinteresat, de tot ritualul ce se petrece inaintea sa, ori mai rau, intrigat si enervat, ori prea tare suparat.  

De aceea spun, mult mai sinistra decat o justitie neinsufletita (realizata de roboti) este justitia dezumanizata, in care, omul suit la masa dreptatii, isi pierde umanitatea, ori mai grav, dispretuieste pe cel ce spasit,  vine inaintea sa, uneori cu speranta si asteptari, tratandu-l mai rau decat ca pe o dobitoaca, de care, daca nu iti este pe plac, o ocolesti, dar nici gand’sa o batjocoresti.

Si acum te intrebi, oare nu-i de preferat, un judecator neinsufletit (robot) dar care iti va aplica o lege, rece si taioasa, decat un om, dezumanizat, care iti poate face cu mult mai mult mai rau ?

Artin Sarchizian

Obligatia statului de efectua o ancheta efectiva. Standardele CEDO

Enumar numai cateva dintre intrebarile “cheie/test” (desprinse din analiza[i] practicii Curtii Europene) prin care se poate stabili daca Statul si-a indeplinit, ori nu obligatia procedurala de a efectua o ancheta efectiva privind moartea unei persoane.

Au fost stabilite toate circumstanțele producerii mortii, inclusiv orice alte posibile scenarii, altele decat sinucidere?  Exista suficiente dovezi pentru a exclude şi ipoteza unui omor disimulat sub forma unei sinucideri?  Au considerat autoritatile, evenimentul drept sinucidere prima facia și, dacă da, pentru ce motiv? Au făcut autoritatile judiciare tot ce le este în putere să înlăture orice dubiu privind cauza mortii, pentru a satisface astfel interesul familiei decedatului vizavi de toate circumstanţele legate de moartea persoanei?   Au fost rudele apropiate ale victimei implicate în procedura într-o măsura necesară pentru a-i proteja interesele sale legitime?  Exista omisiuni ori nereguli procedurale din partea autoritatilor judiciare, care sa fi compromis ancheta, ori posibilitatea deplinei lamuriri a cauzei?   La sfarsitul anchetei, mai exista elemente care ar putea să creeze dubii vizavi de concluzia sinuciderii ? Ancheta s-a desfasurat prompt, si din oficiu? Anchetatorii au luat măsuri rezonabile pentru a urmări liniile de anchetă propuse de surse private și oficiale cu privire la cauza reala a mortii (sinucidere sau omor)?

Sigur, nu orice moarte, poate “activa” obligatia Statului de a efectua o ancheta efectiva, ci numai acele situatii de moarte violenta ori – in special (subiectul analizei – de moarte suspecta de a fi violenta, cand, la prima vedere (prima facia) aparenta este cea a unui suicid.

Obligatia procedurala de a desfasura o ancheta efectiva:  Seriozitatea si profunzimea cu care statul isi respecta aceasta obligatie procedurala – de a desfasura o ancheta efectiva – da, in opinia mea, dimensiunea cea mai fidela a gradului de respect fata de fiinta umane. Practic, in acest mod, se demonstreaza “cat de mult valoreaza, viata unui om” pentru societatea respectiva. Daca statul – prin agentii sai, organele judiciare – vor valoriza cu adevarat, viata oricarei fiinte umane, atunci, in orice ipoteza in care, se nasc suspiciuni ca moartea a fost provocata, prin nesocotirea dreptului la viata, negresit, vor desfasura cu adevarat o ancheta prompta, serioasa, aprofundata, in asa fel incat “misterul mortii” (de cele mai multe ori) sa fie ridicat, si circumstantele in care a intervenit, sa fie lamurite, si eventualii responsabili, tinuti raspunzatori.

Chiar daca o astfel de obligatie, este in mod “traditional” conceputa ca fiind una de mijloace (de diligenta) totusi, exigentele cerute, data fiind valoarea suprema “in joc” sunt cele mai crescute, iar asteptarile, pe masura.

Indeplinirea cu rigurozitate a acestei obligatii procedurale, depaseste interesul persoanelor apropiate celui decedat, constituind astfel o chestiune ce se circumscrie notiunii de interes general, cata vreme, prin manifestarea unei reactii ferme si intransigente din partea statului, se da semnalul ca nicio atingere ilicita adusa dreptului la viata nu poate fi tolerata, si nu poate ramane nepedepsita, vorbind aici de exemplaritatea reactiei sociale si efectual sau inhibitor, fata de pornirile antisociale, intr-un cuvant, de preventia generala.

In egala masura, o reactie vehementa a statului, confera nu doar satisfactie societatii, dar si un grad de incredere fiecarei persoane ca acest drept fundamental este cu adevarat protejat si valorizat, contribuind la consolidarea sentimentului de securitate.   

Standardele cerute unei anchete efective

Diversitatea si multitudinea de situatii, impiedica alcatuirea unei liste exhaustive privind „criteriile de evaluare” fiind, si in acest caz, in prezenta unei notiuni autonome – cea de „ancheta efectiva” – aflata intr-o continua evolutie, interpretativa, generata si impulsionata de „circumstantele si conceptiile timpului” actual[ii] Chiar si asa, principalele „repere” pot fi decelate, acestea fiind:

1) Caracterul Adecvat al anchetei. Pentru a fi "eficace" o investigație privind circumstantele decesului unei persoane, trebuie să fie în primul rând adecvată (Hotărârea Ramsahai și alții v. Țările de Jos  § 324). In alte cuvinte fiind spus, autoritatile sunt obligate sa ia toate măsurile rezonabile pentru a asigura probele cu privire la incident, incluzând, printre altele, mărturia martorilor oculari, dovezile medico-legale care să furnizeze o evidență completă și exactă a leziunii și o analiză obiectivă a constatărilor clinice, inclusiv a cauzei decesului. (Armani Da Silva împotriva Regatului Unit, 166). O investigație eficientă poate, în anumite circumstanțe, să necesite exhumarea corpurilor decedatului, în pofida opoziției familiei (Solska și Rybicka împotriva Poloniei, §§ 120-121).

Tocmai de aceea, concluziile investigației trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă și imparțială a tuturor elementelor relevante. Nerespectarea unei linii evidente de anchetă subminează într-o măsură decisivă capacitatea anchetei de a stabili circumstanțele cauzei și identitatea celor responsabili (Mustafa Tunç și Fecire Tunç împotriva Turciei [GC], § 175).

Spre exemplu, Curtea a considerat ancheta inadecvată atunci când, de exemplu: s-a refuzat sa se realizeze o reconstrucție a incidentului (reconstituire); neanalizarea armelor de foc; lipsa unei înregistrări pictoriale adecvate a traumelor cauzate corpului victimei de glonțul fatal; ancheta medico-legală a fost defectuoasă (Tanlı v. Turcia, § 153); autoritățile au acceptat versiunea faptelor prezentate de agenții statului inculpat fără a mai fi auzit de alți martori (Özalp și alții împotriva Turciei, § 45) sau s-au bazat în mare măsură pe raportul întocmit de aceștia (İkincisoy v. Turcia, § 78); ancheta privind uciderea unui jurnalist de investigație s-a concentrat numai pe o singură linie de anchetă fără a examina alte afirmații.

Cert, orice deficiență a investigației care îi subminează capacitatea de a stabili cauza morții sau persoana sau persoanele responsabile va risca să nu se conformeze acestui standard (Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit [GC], § 166).     

2) Promptitudinea anchetei si initierea din oficiu; Doua aspecte se cer a fi verificate sub aceste aspecte, si anume: momentul cand a inceput in mod efectiv ancheta si durata acesteia. Cat priveste prima cerinta de verificat – momentul de inceput – acesta, avand in vedere contextul analizei (efectivitatea anchetei) trebuie determinat in raport de efectuarea propriu-zisa a unor activitati investigative serioase si apte sa stabileasca realitatea, si nu, de la simpla declarare „formala” a inceputului anchetei.

Cat priveste durata, desi criteriul aplicat nu il poate reprezenta caracterul „rezonabil” (prevazut de art. 6 din Conventie) ci, se apreciaza in raport de complexitatea si dificultatile concrete ale cauzei, si prin urmarirea imprejurarii daca ancheta a fost continua, fara sincope, perioade de inertie nejustificata.

Se cuvine a sublinia ca, o eventuala lentoare in ancheta, sau chiar tergiversarea, afecteaza credibilitatea acesteia, si chiar mai grav, poate fi interpretata ca un act de toleranta a unor astfel de fapte, ori chiar complicitate. Nu in ultima masura, victimele indirecte, sunt supuse in mod cert unei suferinte si frustrari suplimentare, existand riscul de revictimizare.

Deopotriva o veritabila “cheie” in care trebuie analizata aceasta conditie, o reprezinta si dezideratul dupa care, simpla trecere a timpului este de natură nu numai să prejudicieze o anchetă, dar și să compromită definitiv șansele sale de reușită (Mocanu si altii contra Romaniei, 337). Sau, dupa cum circula o “vorba” printre mai vechii criminalisti, ce surprindea necesitatea practica a celeritatii “faptasul trebuie gasit pana se raceste mortul”.

Apoi, initiativa inceperii anchetei nu trebuie lasata la aprecierea persoanelor apropiate celui decedat, ci statului ii revine sa initieze din oficiu o astfel de ancheta, fiind o chestiune ce tine de interesul general – respectarea dreptului la viata, in componenta sa procedurala.

3) Independenta anchetatorilor, care insa, nu se reduce numai la o independenta fata de persoanele sau structurile a caror responsabilitate este probabila in cauza, ci aceasta notiune (diferita fata de conditia independentei instituita de art. 6 din Conventie) se apreciaza si in raport de obiectivitatea anchetatorilor, inclusiv fata de propriile convingeri, spre exemplu atunci cand, procurorul isi formeaza o opinie/versiune de la inceput, desi inca probele nu au fost administrate, fara a mai putea „concepe” sau „accepta” si o alta versiune de ancheta, fapt care afecteaza efectivitatea respectivei cercetari.

4) Controlul public si implicarea urmasilor victimei; Trebuie să existe un element suficient al controlului public privind ancheta sau rezultatelor acesteia în vederea asigurării responsabilitatii în practică, precum și în teorie. Desigur, acest fapt nu obliga autoritatile sa dezvaluie toate datele dosarului de ancheta, insa, anumite informatii privind cursul anchetei (stadiul) si rezultatele trebuie oferite publicului, aceasta si pentru faptul ca, protectia vietii (in componenta sa procedurala) reprezinta o valoare sociala generala, ce intereseaza intreaga societate. Cu atat mai pregnanta devine aceasta conditie, cu cat, cazul este mai cunoscut ori preocupa un numar mare de persoane.

In mod special, urmașul victimei trebuie să fie implicat în procedură într-o măsura necesară pentru a-și proteja interesele legitime (Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit [GC], § 167).

Implicarea acestora nu se rezuma doar la oferirea accesului la dosarul de investigatie, ci acestea trebuie sa aiba posibilitatea efectiva sa isi exprime pozitia fata de anumite aspecte ale anchetei, ce trebuie analizata, precum propuneri de probe, si deopotriva, de a obtine si a prezenta opiniile unor specialisti, experti independenti.  Deopotriva, in ipoteza in care datele cauzei, indica in mod cert, ca este vorba despre un suicid, atunci, in masura in care exista cel putin indicii, ori o astfel de versiune este avansata, cercetarile trebuie continuate si sub aspectul unei posibile fapte de determinare a sinuciderii.

De mentionat ca, in finalul anchetei, dubiile familiei, care sunt rezonabile si justificate in raport de datele cauzei, legat de cauzele reale ale mortii, trebuie inlaturate. De amintit ca “un dubiu” poate reieşi si dintr-o serie de indicii sau supoziţii necontestate, suficient de serioase, precise şi concordante, nu doar din probe certe (Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 264, 18 iunie 2002, şi Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 161).

Av. Artin SARCHIZIAN

Principiul securităţii juridice

Principiul securităţii juridice exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat‑o dreptul sau pe care acesta riscă s‑o creeze".[i] Aceasta regula, ridicata astazi la rang de principiu al ordinii juridice europena, a aparut si dezvoltat, in parctica instantelro internationale (pe cale pretoriana). Astfe,  Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat că principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, atunci când acestea îşi exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.[ii]

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979 importanţa respectării principiului securităţii juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenţiei, cât şi dreptului comunitar[iii]

Acest principiu, impune urmatorele obligatii statului, si anume:

1. Să aplice într-o manieră previzibilă și coerentă legile pe care le-a adoptat; dispozițiile legale trebuie să fie accesibile publicului destinatar și redactate cu suficientă claritate (CEDO, Broniowski c. Poloniei, 2005, para. 184); Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat[iv] că „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să‑şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr‑un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice
2. Trebuie  respectată regula res judicata. Soluția definitivă a unei instanțe judecătorești nu poate fi repusă în discuție ulterior; procesul soluționat definitiv nu mai poate fi redeschis pentru a se proceda la o nouă examinare a cauzei (CtEDO, Brumărescu c. României, 1999, para. 61; Roșca |c. Moldovei, 2005, para. 24).
3. Hotărârile definitive trebuie puse în executare (CtEDO, Matheus c. Franței, 2005, para. 70; Tașkin ș.a. c. Turciei, 2004, para. 136).
4.  Jurisprudența trebuie să fie unitară și constantă; în special la nivelul instanței supreme trebuie evitate deciziile contradictorii și asigurată coerența jurisprudenței (CtEDO, Beian c. României, 2007, para. 39). Sub acest aspect, amintim ca in jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul securitatii juridice este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenţia, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României[1], această instanţă a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice.[v]   Discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă ( CEDO Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei – 1979 etc.)  Asa fiind, elementele pe care se bazează principiul securității juridice sunt certitudinea și predictibilitatea dreptului. Acestea sunt necesare pentru a menține încrederea legitimă a cetățenilor în activitatea instanțelor.[vi]  

Bibliografie:

[i] Lucien François, Le problème de la sécurité juridique, lucrarea La sécurité juridique, Ed. Jeune Barreau de Liège, Liège, 1993, p. 10, Cosmin Flavius Costaş, fiscalitatea.ro.

Enigma repartizari aleatorii; Cauza de Nulitate Absoluta

Problema: Repartizarea aleatorie presupune distribuirea dosarelor – de regulă - prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție potrivit metodei ciclice, -  astfel incat, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate.

Insa, in realitate aceasta procedura, prealabila inceperii propriu-zise a procesului, scapa oricarui “control public” fiind o etapa pur administrativa, nepublica, si deloc transparenta. Unica garantie, cum vom vedea, ca sistemul de repartizare este unul functional – si care oricum, nu garanteaza ca in concret, intr-un anume caz, procedura a fost respectata – este la randul sau, inoperant. Context in care, se pune intrebarea, cum se traduce aceasta din punct de vedere juridic – nulitate ori nu.

Dispozitiile legale:  Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii – art. 19 Lg. 303/2004 Apoi, Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective – art. 11 Lg. 303/2004

Insa, Legea mai spune ceva “Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecatăse auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducerea Ministerului Justiției șicu implicarea societății civile și a organizațiilor profesionale alemagistraților. Concluziile auditului sunt publice”- alin. (3) art. 53 Lg. 303/2004

Interpretarea legii: Se consacra (de lege lata) principiul repartizarii aleatorii a cauzelor, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie[i]

Acest principiu -  al repartizarii aleatorii - consacrat de legislaţia României corespunde rigorilor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră şi garantează dreptul la un proces echitabil - "Orice persoană are dreptul la judecarea in mod echitabil, (. . .) de către o instanţa independentă şi imparţială, instituită de lege ... "

CEDO[ii] a statuat ca noţiunea "instanţa stabilita prin lege" presupune asigurarea garanţiilor privind organizarea şi compunerea tribunalului, iar noţiunea de "lege" avută în vedere de art.6 par. 1 este extensivă, priveşte "nu numai legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare, dar şi orice altă dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei cauze". Ceea ce contează este ca "tribunalul sa răspundă criteriilor de precizie şi accesibilitate, întrucât organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreţia executivului si nici la discreţia autorităţilor judiciare.

Asadar, nerespectarea principiului repartizării aleatorii ridica o problema de încălcare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană

Curtea Constitutionala a statuat: caracterul aleatoriu al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât și al compunerii completului de judecată instituit prin lege, reprezintă garantii aferente imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil (pct. 188 Dec. nr.  685/ 2017

 Care sunt garantiile oferite de lege ca aceste reguli au fost respectate ?

Unica garantie - reala, efectiva si accesibila oferita de lege, o reprezinta “Concluziile publice” ale auditarii, potrivit art. 53 alin. (3)  Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelorpe completuri de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducereaMinisterului Justiției și cu implicarea societății civile și a organizațiilorprofesionale ale magistraților.

In rest, desi modul de repartizare este reglementat prin Regulamentul de Ordine interioara a Instantelor[iii] in realitate, procedura este netransparenta si total inaccesibila “vazului public” fiind o procedura interna, pur administrativa – organizatorie si cu adevarat ingrijorator este faptul ca,  la dosarul cauzei, nu va exista nicio dovada a modului cum s-a realizat repartizarea, respectiv cum (informatica, ciclica) cand si de catre cine[iv].

 Suspiciunile pot in mod legitim fi trezite, cata vreme, desi, discutam despre o repartizare informatizata (cu exceptia celei ciclice) totusi, factorul uman, nu este nicicum absent, ci dimpotriva, mai inainte trebuie stabilit obiectul cauzei[v], materia, si sigur unele complete pot fi blocate, de altfel, numeroase informatii publice au semnalat nereguli grave in sistemul de repartizare.

Revenind, unica si efectiva garantie a respectarii regulilor repartizarii aleatorii, o reprezinta “verificarea” realizata potrivit art. 53 alin. 3 din Lege, sigur sub conditia ca acestea sa fie facute publice si astfel, accesibile oricarei persoane.

De mentionat insa ca, auditarea trebuie relizata pentru fiecare instanta in parte, pornind de la Judecatoria Lehliu Gara[vi], pana la Inalta Curte de Casatie si Justitie, si evident, toate aceste raporte de auditare trebuie facute publice in conditii de accesibilitate reala.

Situatia actuala; Desi, dispozitiile legale –privind auditarea – sunt clare, si imperative, totusi, pe nicio pagina publica de internet a instantelor ori a ministerului justitiei “nici urma” despre vreun raport de auditare, de altfel, nici nu existat vreo procedura de cooptare a reprezentantiilor societatii civile la o astfel de procedura, care oricum – metodologic, inca nu este prea clar cum se va realiza.

Si in acest context, se naste intrebarea: nerespectarea acestei garantii – verificarea sistemului de repartizare – ce consecinte juridice atrage? Penru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa clarificam, succinct doua aspecte: reglementarea procedurii reparizarii aleatorii, se realizeaza prin norme de organizare, de ordine publica, de acestea depinzand compunerea calitativa a completului de judecata.

Curtea Constitutionala, in de acum celebra decizie nr. 685 /2018 a decis ca “încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă oexigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută aactelor pronunţate de acesta”.

In plus, Curtea a mai statuat si in sensul ca: in ce priveste independenţa judecătorului, Curtea constată „Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare”. Sintagma „fie chiar autorităţi judiciare” se referă la conduita inadecvată, contrară reglementărilor legale, a persoanelor care ocupă diverse funcţii [conducere/execuţie] în sistemul judiciar sau a unor instituţii ce fac parte din autoritatea judecătorească şi care, prin deciziile administrative, luările de poziţie sau activitatea lor, creează o temere magistratului aflat în exerciţiul funcţiunii, de natură a-i influenţa deciziile. Norma exprimă un principiu, acela că independenţa judecătorului, în soluţionarea cauzei pe care acesta o judecă, nu poate fi limitată de nicio persoană sau autoritate a statului. Desigur, independenţa de care se bucură judecătorul nu înseamnă arbitrariu, acesta trebuind să se supună legii [Decizia nr.45 din 30 ianuarie2018, par.108].

Practic, o repartizare eronata, reprezinta un fapt ce influenteaza independenta judecatorului, cat timp, prin aceasta poate fi “ales” sau “exclus” context in care, nerespectarea dispozitiilor legale, privind verificarea sistemului de repartizare, constituie per se, o cauza generatoare a unei incertitudini si temeri, fapt care afecteaza in substanta sa dreptul la un proces echitabil.

Amintesc aici ca, impartialitatea judecatorului, implica doua componente: Impartialitatea subiectiva (impartialitate personala) cand judecatorul, in sinea sa, nu are niciun motiv de a favoriza sau de a defavoriza oricare dintre parti si care semnifica absenta unei prejudecati sau idei preconcepute si Impartialitatea obiectiva (impartialitatea functionala) in care, independent de conduita personala a judecatorului, anumite fapte verificabile pot ocaziona banuiala legitima a lipsei de impartialitate, prin care se urmareste a se stabili daca judecatorul ofera toate garantiile suficiente spre a exclude, in persoana lui, orice banuiala legitima. Or, cum spuneam, temerea si incertitudinea privind modul de functionare al sistemului de repartizare, este suficienta pentru a legitima orice banuiala asupra corectitudinii repartizarii.

De altfel, pentru verificarea rationamentului, se poate face apel la o situatie cunoscuta din practica, anume in materia contraventionala, unde in cazul in care aparatul radar, nu este verificat metrologic, atunci “creându-se astfel o îndoială că petenta a circulat cu această viteză” procesele verbale de aplicare a contraventiei sunt anulate. 

Concluzia: Asa incat, Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (Unde se aplica acelasi rationament, se aplica aceeasi solutie) si in cazul, lipsei dovezii verificarii sistemului de repartizare aleatorie, se poate invoca nulitatea absoluta.

 Av. Artin SARCHIZIAN